Dumnezeu la terapie (2)

– Bine ai venit, Ommm. Spune-mi, cum mai ești? Ce ai mai făcut?

– Eu sunt bine, în general, așa. Oamenii nu prea sunt bine. De fapt, sunt, dar ei n-o știu, pentru că tot timpul găsesc motive de a fi nemulțumiți, în loc să fie recunoscători. Nu e mare filosofie aici, e vorba doar despre focusul atenției, despre conștientizare, despre direcția în care își îndreaptă energia.

Adevărul este că m-am agitat puțin înainte de ședința asta pentru că aș vrea să vorbesc despre un subiect mai sensibil, dar nu știu cum să încep.

– Despre ce ai vrea să vorbim?

– Am înțeles, de prin alte părți, că este foarte important să vorbim despre copilăria și părinții noștri. Data trecută nu am apucat să spun nimic despre asta, pentru că m-am luat cu altele, însă, nu știu… oare ar trebui să vorbim despre asta? Pare curativ așa.

– Ce ai vrea să-mi spui despre părinții tăi?

– Nu știu… într-un fel mi se pare aberant să vorbim despre acest subiect. Țara arde și baba se piaptănă!

– Adică?

– Adică….

– Ommm, ai cumva un complex al Salvatorului? Iartă-mă, nu știu cum s-o împachetez frumos, sunt începătoare.

– Apreciez sinceritatea, dar de ce mă întrebi?

– Pentru că ai spus că „țara arde și baba se piaptănă”. Adică oamenii au nevoie de tine, dar tu ești preocupat de alte lucruri, pe care, aparent, le și minimalizezi. Cum este povestea cu părinții tăi.

– Păi, da, sunt.

– Și este ceva greșit sau rușinos în faptul că te preocupi și de tine?

– Nu, dar uneori mă simt vinovat că nu pot să fiu acolo pentru ei.

– Dar ești acolo pentru ei, poate te simți vinovat pentru că nu reușești întotdeauna să-i salvezi. Dar, știi, această responsabilitate nu-ți aparține.

– Da, cred că încă funcționez după vechi tipare.

– Stai liniștit, le vom desluși până la urmă. Avem o eternitate în față.

– Cum adică, și tu eși nemuritoare?

– Da, sunt.

-Perfect. De când așteptam…

– Vezi, acum nu trebuie să vorbim despre nimic din ce nu-ți dorești tu, dar, totuși, sunt curioasă de ce ai adus în discuție povestea cu părinții.

– Mi se părea că trebuie să vorbim despre asta. Adică, nu așa se face?

– Se face, dacă este un subiect care te afectează, dacă te frământă, dacă a rămas ceva neîncheiat acolo.

– Mmm, nu cred că ar fi vorba desprea asta. Vezi, m-am gândit recent la mame și la copiii lor, la tați și la copiii lor, și poate de aceea mi-a venit asta în minte. Până la urmă eu am în interior o mamă și un tată celest. Mie nu mi-au lipsit niciodată, adică nu am simțit că mă privează de ceva, că am nevoie de ceva de la ei ori că mi-ar fi greșit cu ceva. Eu sunt propriul meu tată și propria mea mamă. Însă, chiar și așa, mi-e greu să spun ce am de spus.

– De ce?

– Deoarece cuvântul meu se întrupează în realitate, ca și al tău, de altfel.

– Ha, ha! Dincolo de cadrul terapeutic, trebuie să-ți spun că îmi plac discuțiile noastre.

– Nu știu, Sara, mă simt obosit în ultimul timp. Crezi că sunt deprimat? Nu mai pot să dorm cum se cuvine. Nu mă mai lasă oamenii să dorm. Pun așa o presiune pe mine… „Dumnezeu nu doarme niciodată”. Dar ce sunt eu, paznicul lor?

În fine… Uite, povestea cu părinții e așa. După cum spuneam, nu mi-au lipsit niciodată. Vocea lor a fost vocea mea. Însă unii oameni nu-și dau seama că vocea părinților nu este vocea lor. Adică, se ghidează, de cele mai multe ori fără să-și dea seama, după poruncile lor. Li s-a insuflat de mici că trebuie să facă anumite lucruri, că trebuie să fie într-un anumit fel, pentru că altfel îi vor dezamăgi. Însă ei nu trebuie să facă nimic din ce nu-și doresc. Nimeni nu trebuie să facă asta. Așteptările părinților sunt ale părinților, nu trebuie să se transforme în porunci sau condiționări. Așa-zisele polițe de sânge nu trebuie neapărat să fie plătite prin sânge. Pentru că nu vorbim despre o relație de egalitate. Nu copilul alege să vină pe lume, ci părintele. Dacă nu poate să-și asume asta, de ce o mai face? Pentru că trebuie? Pentru că simte că viața lui nu are sens și trebuie să-i dea o semnificație? Pentru că așa se face sau că apoi ar fi prea târziu? Păi… nu le impune nimeni cum să-și trăiască viața. Se condiționează singuri. Și să nu mai aud de povestea aia cu „ce zice lumea”, că fac urticarie. Pentru că sunt oameni care fac copii de gura lumii, și apoi apar suferința și războiul de ambele părți. Apar sacrificiul părintelui și reproșurile aferente. Apare șantajul emoțional și cresc pretențiile. Pentru că se simt îndreptățiți ca acel copil să le răsplătească sacrificiul ales de ei înșiși. Unii copii devin sclavii propriilor părinți. Și nu mi se pare drept. Desigur, și viceversa e valabilă, însă nu acesta este subiectul nostru de astăzi.

Dar cum poți tu, ca părinte, să îți sclavagești copilul, impunându-i ce să facă, cum să trăiască, cu cine să se căsătorească, pe cine să iubească, unde să locuiască, dacă să aleagă ori nu o anumită meserie? Cum poți să te erijezi într-un Dumnezeu și să bați cu pumnul în masă, când nici măcar eu nu fac asta? Mi se pare strigător la cer. Și cred că și de aceea nu pot să dorm, că prea mulți copii, mulți dintre ei deveniți deja adulți în toată firea, urlă spre cer. Și eu ce să le spun? Cum să împac și capra și varza?

Aș vrea ca oamenii să înțeleagă că, dacă devin creatori în acest fel, nu înseamnă că ceea ce au creat le aparține. Sună ciudat așa când o spun cu voce tare, dar chiar așa e. Drumurile lor nu trebuie să fie la fel. Destinul copilului nu aparține părintelui, cum nici destinul vostru nu-mi aparține mie. Sunteți cu toții ființe de sine stătătoare. Și cel mai sfâșietor mi se pare să văd că cei care susțin că te iubesc, nu știu cum să te facă mai mic pentru ca nu cumva, prin creșterea ta, să rupi gratiile coliviei în care te-au pus. Sau lanțurile cu care te-au legat.

Principiul din start e greșit, pentru că mulți oameni fac copii doar ca să aibă cine să le aducă un pahar de apă la bătrânețe. Dar dacă nu ți-e sete la bătrânețe, vorba-ceea? Dar dacă, din nefericire, îti pierzi copilul? Dar dacă rolul acelui copil nu este neapărat acesta? Mie mi se pare sinistru. Iar dacă aș zice asta în gura mare, ar arunca toți cu pietre în mine, răstălmăcindu-mi din nou cuvintele. Pentru că eu nu spun să nu-și ajute părinții, să-i abandoneze în cine știe ce azil de la capătul Universului. Nu spun asta. Spun doar că, gestul în sine de a face un copil pentru a-l împovăra apoi cu propria ta existență, mi se pare egoist. Mai bine zis, cu capriciile tale. „Dacă nu faci asta, mămică, te dezmoștenesc.”, „dacă nu faci asta, tăticule, o să mă bagi în mormânt.” Șantaj emoțional ieftin. Și cică nu-i șantaj, e iubire și faptul că-i vrei binele. Evident că binele tău îl vrei, de fapt. Că dacă i-ai dori binele lui, nu l-ai mai condiționa și nu l-ai mai face să se simtă vinovat. Ai vrea să se simtă liber, fericit și împlinit. Ai vrea să-și urmeze calea, chiar dacă acea cale a lui nu este cea imaginată de tine. Pentru că aia e mai degrabă iubirea. Să-l susții în alegerile sale, chiar dacă ele nu coincid intereselor tale.

Și, până la urmă, indiferent de așa-zisele datorii morale, se aplică și aici principiul „după faptă și răsplată”. Un părinte care își abuzează copilul, care îi pune în cârcă „sacrificiile” făcute, care îl neglijează, care îl abandonează într-un fel saul altul, care îi frânge aripile, care îl lovește unde îl doare mai tare, care îl condiționează, care îl leagă de propriile dureri, nu poate avea pretenția ca acel copil să-l respecte, să-i demonstreze înalte sentimente de afecțiune, să i se facă preș ori să-i fie slujitor devotat. Nu-i poate cere și impune nimic. Și, în general, asta nu se face. Aduci pe lume un copil pentru că tu îți dorești asta, însă nu poți face din el un pansament, un colac de salvare, un alter-ego care să facă ce nu ai reușit tu să faci, care să îți îndeplinească ție visurile. Părinții se simt îndreptățiți să-și considere copiii proprietăți private, extensii ale propriei persoane, cu drept de viață și de moarte asupra lor, cum se întâmpla în vremuri de mult apuse. Că ți-e sclav, că ți-e copil, că ți-o fi fost nevastă, ai același drept de viață și de moarte asupra lor. Când o să înceteze asta?

– Nu știu…

– Adică, pe de-o parte, avem proaspăta ființă plină de viață care vine pe lume și care abia așteaptă să-și deschidă aripile, să exploreze, să învețe, să greșească, să cadă, să se ridice. Pe de altă parte, avem femei care aleg să fie mame pentru a pune mâna pe bărbați, și bărbați care nu dau doi bani pe asta. Prin urmare, avem copii care își iau țeapă.

Avem mame-copii care fac copii și tați care nu-și asumă responsabilitatea. Pentru că este rușinos să le vorbim copiilor noștri despre sex, despre acest lucru absolut firesc și normal care face parte din viața fiecărui om, preferând, în schimb, să-i lăsăm să viseze la prinți pe cai albi și prințese adormite, moarte, leșinate, neasumate, care nu mai știu de ele, care nu fac sex decât din obligație. Să-i lăsăm să creadă că sexul este o monedă de schimb, o datorie, ori să-i lăsăm să se simtă vinovați și rușinați pentru asta.

Pentru că e păcat să facem sex, deși toată lumea face asta. Deși există sclavi sexuali, fetișuri de tot felul, filme porno, prostituție, pedofilie, violuri. Dar acest gen de realități alegem să le băgăm sub covor. Pentru că suntem toți niște creștini cu frică de Dumnezeu, cu înalte valori morale și familiale. Mi se întoarce Universul cu susul în jos.

Nu e nimic greșit în sex, însă e ceva greșit în a folosi sexul ca pe o armă sau ca pe un instrument de tortură, prin care profiți de alții pentru îndeplinirea propriilor nevoi și interese egoiste. Este ceva profund greșit în a reduce oamenii la obiecte sexuale. Pentru că sexul, până la urmă, ar trebui să reprezinte o comuniune. O înălțare. Nu o decădere. Nu ceva rușinos. Nu ceva ce trebuie ascuns sub covor, ceva ce te face să te simți mai puțin decât ești, ceva ce te golește de sine. Nu ar trebui să fie o fugă de sine doar pentru că nu te poți opri să te privești lăuntric, pentru că urmărești adrenalină și senzații tari care să îți redea suflul vital pe care nu-l mai poți regăsi altfel.

Pe deasupra, am auzit că aș fi spus eu că rolul femeii în povestea asta ar fi să procreeze și atât. Că ea nu ar avea dreptul să-și asume sexualitatea și feminitatea. Că e păcat. Că valoarea ei stă într-un himen. Că ar trebui să stea ca moarta și să fie devotată unui singur bărbat, chiar dacă acel bărbat îi este cel mai aprig călău. Cât de misogin sunt! Vreau să clarific că eu niciodată nu am spus asta. Or fi spus alții care se dau drept trimișii mei pe Pământ. Nu vreau să mă întorc la ce am auzit, că iar mă enervez. Am primit și niște Scrieri, unele mai Vechi, altele mai Noi, aparent de acolo ar fi pornit zvonurile, și încă nu mi-am revenit după ce le-am citit.

Nu-mi dau seama cât de clar am fost, dar sper să mă fi înțeles.

-Da, Ommm. Am înțeles. Vom continua data viitoare. Îți mulțumesc pentru deschidere și sinceritate.

Prima parte aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *