Mi-a fost dor de tine și am așteptat cu nerăbdare să-ți scriu rândurile acestea. În sfârșit, s-a întâmplat. Știu că nu ai așteptat mai mult decât mine. Am început să scriu această scrisoare într-o noapte de 11 decembrie, când nu reușeam să adorm din pricina gândurilor ce-mi sfâșiau mintea. Simțeam că ard de viu. Simțeam că trebuie să eliberez focul ce a ars mocnit în mine toată viața. Focul ce mi-a fost a doua piele.
Nu știu cum să mi te adresez. A trecut prea mult timp de când te-au luat de lângă mine. Când îmi amintesc, simt și acum în gură gustul de metal coclit, bătăile nesfârșite, umilințele, tristețea, disperarea, moartea ce se perinda printre noi în uniforme negre. Nu știam dacă voi mai apuca ziua de mâine. Lipsa de umanitate ne însoțea la fiecare pas.
Când te gândești că aveai odată suflet, iar apoi ai în loc o lipsă a lui, nu poți să nu te întrebi pentru ce să mai trăiești. Când fiecare zi este o cursă contracronometru cu moartea, când ești decăzut din drepturi, când nu mai ești privit ca om, ci ca pe ultimul animal de pe acest Pământ, când ți se răpește identitatea, nu rămâi decât să te întrebi „eu cine mai sunt și pentru ce mai trăiesc?”
Este mai mult decât dezolant, depășeste limitele realulului să încerci să găsești un sens într-un tine care nu-ți mai aparține, deposedat de cei dragi ție, de munca ta, de viața ta. Să dai sens unei nedreptăți cumplite, unui prezent în care nu te regăsești. Ești ghimpele din coasta celor care au puterea, iar simpla ta existență, deși nu le-ai greșit cu nimic, trebuie să fie pedepsită.
Deși știi că, cel puțin teoretic, există un viitor, tu nu îl mai vezi. Trăiești într-un prezent continuu, plin de teroare. Nu te mai poți agăța de trecut pentru că el nu mai există, parcă nici trecutul nu-ți mai aparține. Pentru că oamenii deseori se agață de trecut, luându-l ca punct de sprijin. Este un fel de refugiu în ceva, fie frumos ori urât, este o reîntoarcere la siguranță. Acolo te simți în siguranță pentru că știi deja ce și cum s-a întâmplat. Îți este familiar. Plus că ai posibilitatea de a distorsiona amintirile cum îți convine ție mai bine. Însă un om deposedat de identitate parcă nu se mai recunoaște pe sine în trecutul lui. Se produce o scindare în mintea lui, în sinea lui. El știe că nu este ceea ce împrejurările nefavorabile l-au făcut să fie și știe că nu mai este nici omul plin care a fost odată. Deci, cine mai este el? Un om nou, un alt om care trebuie să facă pace cu sine însuși, care trebuie să se elibereze de această scindare interioară.
Trecutul nu-i mai aparține, prezentul nu-i mai aparține, parcă nici viitorul nu-i mai aparține. Tot ce l-a definit până acum a fost ars, a fost furat, a fost batjocorit. El este un om care trebuie să se recreeze din nimic. Măcar Pasărea Phoenix se poate recrea din propria cenușă. Însă acest om, nu. Pentru că nu se mai poate întoarce la cel ce a fost. Nu mai există cenușă. Însă există ceva în interiorul lui care nu-i dă voie să capituleze. Încă arde. Și este suficient. Nu poate schimba împrejurările, dar își poate schimba atitudinea. Nu poate face dreptate, nu-i poate salva pe alții, însă, într-o formă greu de înțeles, se poate salva pe sine. Dacă menține focul viu, dacă nu se dă bătut, încă mai are o șansă.
Of, draga mea, nu știu de ce am scris toate acestea. Așteptam cu înfrigurare să-ți scriu ție, să vorbim despre noi, să te mai pot aduce, măcar pentru câteva clipe, în viața mea prezentă. Să pot să-mi iau rămas bun cum se cuvine. Nu știu dacă sunt pregătit pentru asta. Nu aș vrea să fie o scrisoare de adio. Aș vrea să fie ca una din întâlnirile noastre de demult, când ne întindeam în iarbă și ne uitam la cer fără să scoatem un cuvânt. Când puteam să-ți fiu aproape, să-ți respir prin piele, să te afunzi în mine ca într-o mare liniștită, întinsă până la marginea sufletului.
Ca atunci când trăiam în orașul care avea o singură casă, locuită doar de noi doi. Când pierdeam nopțile vorbind câte-n lună și-n stele, când mi te cuibăreai sub piele făcându-mă să mă întreb din ce operă de artă ai prins viață.
Când timpul se comprima sub inspirația ta și devenea infinit, când plâmânii tăi se goleau pentru a se umple la loc cu și mai multă pasiune.
Când tot ce credeam că ar conta, prindea subit alte înțelesuri. Când ne bucuram că fiecare dintre noi are dreptul la timp. Dreptul la mai mult timp, pentru a ne fi alături. Este cumplit să știi că dreptul la timp ne-a fost luat. Că paradisul nostru s-a năruit, că zgomotul și goliciunea interioară au înlocuit liniștea și plenitutdinea ființei.
Mă întristez scriind aceste rânduri și n-aș fi vrut. Nu știu dacă o să mă pot ierta vreodată că te-am pierdut, că te-au luat de lângă mine. Însă îmi dau seama că aceste frământări nu-și au rostul. Ce a fost scris, nu mai poate fi rescris. Ce a trecut, nu mai poate fi recreat niciodată sub aceeași formă.
Nu pot decât să fiu recunoscător că Universul mi te-a adus în cale. Nu am putut să uit de tine niciodată și, chiar și acum, dacă îmi dau voie, îți simt căldura pielii și parfumul, râzând aproape de urechea mea. Ca și cum toți acești ani n-ar fi trecut deloc. Ca și cum te-ai fi smuls din brațele mele pentru cinci minute. Ca și cum ar trebui să apari pe ușă în orice moment. Ca și cum ți-aș fi scris această scrisoare, tu fiind în camera de vis-a-vis. Pentru că nu am putut să te eliberez nici acum din visele mele. Pentru că nu va mai fi nimeni ca tine și pentru că nici eu nu voi mai putea fi același.
Însă știu că, în ciuda anilor care au trecut, poate prea seci și prea goi, viața mea nu s-a terminat acolo. Nu vreau să par o victimă și nici nu vreau să minimalizez tot ce am reușit să construiesc ulterior. Nu am spus nimănui asta și nici nu o voi face, dar simt că ceva s-a rupt în sufletul meu pentru totdeauna. Nu pot înțelege cum vine asta, iar rațiunea mea nu deslușește acest aspect.
Am îmbătrânit, iar casa mi-este plină de copii, nepoți și rude… Privesc focul care arde în șemineu sau în sobă. Nu-mi mai aduc aminte dacă am agonisit suficienți bani să înlocuiesc soba cu șemineul, dar asta contează mult prea puțin acum când mă pot lipsi de amândouă, pentru că focul arde în continuare în interior.
Mă întreabă unul dintre nepoți de ce privesc așa, pierdut, în gol. Zâmbesc interior. Știu că îți pare goală privirea mea, îi spun. Mă întreabă unde sunt. În centru, îi spun. Râde și pleacă.
În centru, în centrul ființei mele. Aici mi-am dorit dintotdeauna să fiu, iar tu m-ai ajutat infinit. Alături de tine mi-am dat seama că poți să te înalți, că poți să cobori și, indiferent de câte furtuni ar exista în interior, întotdeauna va exista un centru în care să te ancorezi. Nu aș fi știut că dispun de acest centru dacă nu m-aș fi înălțat și nu aș fi coborât cu tine alături, însoțindu-mă.
Mi-ai fost partener de viață, o viață scurtă pe care am trăit-o plenar alături de tine. Mi-a rămas apoi restul vieții mele, căreia a trebuit să-i dau un sens, deposedat de tot ce am avut mai scump pe lume.
Vei rămâne mereu în amintirile mele. Nu regret nicio frământare. Nu regret nici dorul, nici tristețea, nici demonii ce puneau stăpânire pe mine când simțeam că nu mai am puterea să mă lupt. Tot ce am trăit m-a făcut să devin cine sunt astăzi. Mi-am schimbat cursul vieții, cu sau fără voia mea. Am ajuns să înțeleg că o mare suferință la fel de bine te poate înălța, cum te poate distruge pentru totdeauna. Am ales să aleg prima variantă.
Nu știu dacă, până la urmă, aceasta este o scrisoare de adio. Voiam doar să-ți spun că sunt bine acum. Și că atunci, când îmi acord permisiunea, mi se face dor de tine. Și că îţi mulțumesc pentru tot.
Sunt bine acum.
A doua parte aici
