Scrisoare de demult (3)

Draga mea,

M-ai năucit iremediabil. Nu-mi mai găsesc cuvintele. S-au pierdut în măreția Universului. Nu știu cum să încep. Niciodată nu știu cum să încep, dar ceea ce știu este că asta nu se va termina niciodată.

Mi-e dor de tine, de amprentele tale care îmi curg în suflet mereu. Mi-e dor de suflul tău care ar fi putut să destrame prin inspirația sa toate sistemele solare din acest Univers și de dincolo de el. Mi-e dor să te simt cum mi te strecurai sub piele.
Continue reading

Jurnalul unui iluminat

Miercuri, 3.10.2018, ora 13 ș’ un sfert

Dragă jurnalule, în primul rând să știi că eu nu am nevoie de tine. Eu sunt o persoană independentă și asumată. Însă mă gândesc ce tare ar fi ca peste zeci și zeci de ani să-mi fie găsite manuscrisele și să devin erou post-mortem. Da, da, erou. N-aveți voi idee câți voi fi salvat de la pieire prin aceste rânduri scrise pe degeaba.

Am așa o senzație difuză de durere în stomac. Apa chioară de azi-dimineață în combinație cu alcoolul și țigările de-aseară cred că nu mi-au picat prea bine. Ia să beau un energizant, poate-mi trece. Mai bine, să-mi repet afirmațiile pozitive… Continue reading

În vis cu Andrei

– Dragă Andrei, vreau să te informez că m-a tulburat visul pe care l-ai avut cu mine și, pe deasupra, mă simt și violată.

– Ha, ha! Hai mă… ce-i cu vorbele astea?

– Păi ție îți convine așa să dau buzna în visele tale?

– Mie? Da!

– Ei, bine, mie nu.

– Hai, lasă, te rog, jocurile astea de adolescenți și spune-mi ce vrei.

– Ha! I-auzi la el! Ce vreau!? Nu vreau nimic!

– Păi și atunci de ce m-ai chemat la tine în vis? Continue reading

Dumnezeu la terapie (3)

– Sara, trebuie să-ți fac o mărturisire. Am fost și eu odată om.

– Dar, Ommm… cum… ce vrei să spui cu asta?

– Eu nu am vârstă, dar am avut odată, pentru că m-am întrupat în 3d. Dacă și tu ești nemuritoare fiind om, și eu pot fi om deși sunt nemuritor. Pari puțin bulversată. Te-am luat prin suprindere?

– Păi… știi…

– Uite, simțeam nevoia să mă confesez cuiva. Nu mai voiam să țin secretul ăsta, deși nu e neapărat un secret. Într-una din întrupările mele am fost un preot al dragostei. Un mediator.

– Mediator? Cum adică? Un fel de Cupidon? Ha, ha! Continue reading

Scrisoare de demult (2)

Draga mea,

Am avut un vis cu tine. Se făcea că ne reuniserăm. De două zile nu mai sunt om. Parcă nu mai sunt același om. În urma fiecărei despărțiri am senzația că îmi pierd din nou o parte din suflet, chiar dacă, cu fiecare zi și cu fiecare an ce trece, am impresia că totul s-a stins. Se pare că e nevoie de un simplu vis ca lumea mea să se întoarcă din nou cu susul în jos.

Oricât m-aș împotrivi, nu mă pot lupta cu această energie vie, în fața căruia rămân complet dezgolit, care mă atrage magnetic și care mă face să mă abandonez complet împăcat cu gândul că renunț la toate sistemele mele de apărare, la toate zidurile. În mod obișnuit fortificațiile structurii mele îi țin la distanță pe cei nepoftiți și funcționează ca un ceas elvețian – nu au dat greș niciodată. Însă în această situație devin niște glume proaste, complet inutile, care se dizolvă ca bulele de săpun. Cele mai impenetrabile ziduri se transformă în fulgi de păpădie rispindu-se în cele patru zări sub respirația ta.

E ceva din altă lume, veșnic viu. Continue reading

Ce sens are?

Una dintre angoasele existențiale ale omului este lipsa de sens. Astfel că, unul dintre cele mai terifiante lucruri este să îți petreci viața căutând răspunsuri la întrebarea „ce sens are viața?” și să nu le găsești niciodată.

Omul se naște, iar, apoi, treptat-treptat, intră într-o cursă contracronometru în care scopul este să găsească scopul.

Dacă la un moment dat găsește acel ceva care îi dă sens și scop, se agață de el. Dar, chiar și așa, parcă nu e suficient. Parcă trebuie să fie ceva mai mult de atât. Căutarea parcă nu se încheie niciodată.

A te agăța de scopul tău înseamnă a te atașa de el, înseamnă a-ti da sens prin ceea ce crezi tu că ar fi acesta. Dar există situații în care totul se schimbă, sau puțin câte puțin se schimbă totul, iar apoi constați, din nou, că totul s-a schimbat fără a realiza când. Continue reading

Dragă jurnalule…

Dragă jurnalule, am ajuns într-o perioadă a vieții mele în care am impresia că sunt într-o relație toxică cu mine. Uneori am senzația că joc șah cu piesele vieții mele, că joc șah cu viața mea. Sunt în șah. Mi-am dat șah-mat.

Nu mai știu cum a început povestea asta, însă cred că am pășit mult prea devreme afară din visul vieții mele. Am început să îl creez iar apoi m-am îndepărtat de el de parcă cineva m-ar fi smuls afară din propria mea viață. Undeva, m-am pierdut pe drum. M-am rătăcit și, în loc să mă întorc acolo unde încă mai era lumină și puteam distinge, din disperare am început să alerg ca bezmeticul în stânga și-n dreapta numai să găsesc o ieșire din labirintul în care mă aflam. Continue reading

Dumnezeu la terapie (2)

– Bine ai venit, Ommm. Spune-mi, cum mai ești? Ce ai mai făcut?

– Eu sunt bine, în general, așa. Oamenii nu prea sunt bine. De fapt, sunt, dar ei n-o știu, pentru că tot timpul găsesc motive de a fi nemulțumiți, în loc să fie recunoscători. Nu e mare filosofie aici, e vorba doar despre focusul atenției, despre conștientizare, despre direcția în care își îndreaptă energia.

Adevărul este că m-am agitat puțin înainte de ședința asta pentru că aș vrea să vorbesc despre un subiect mai sensibil, dar nu știu cum să încep.

– Despre ce ai vrea să vorbim?

– Am înțeles, de prin alte părți, că este foarte important să vorbim despre copilăria și părinții noștri. Data trecută nu am apucat să spun nimic despre asta, pentru că m-am luat cu altele, însă, nu știu… oare ar trebui să vorbim despre asta? Pare curativ așa. Continue reading

Scrisoare de demult

Mi-a fost dor de tine și am așteptat cu nerăbdare să-ți scriu rândurile acestea. În sfârșit, s-a întâmplat. Știu că nu ai așteptat mai mult decât mine. Am început să scriu această scrisoare într-o noapte de 11 decembrie, când nu reușeam să adorm din pricina gândurilor ce-mi sfâșiau mintea. Simțeam că ard de viu. Simțeam că trebuie să eliberez focul ce a ars mocnit în mine toată viața. Focul ce mi-a fost a doua piele.

Nu știu cum să mi te adresez. A trecut prea mult timp de când te-au luat de lângă mine. Când îmi amintesc, simt și acum în gură gustul de metal coclit, bătăile nesfârșite, umilințele, tristețea, disperarea, moartea ce se perinda printre noi în uniforme negre. Nu știam dacă voi mai apuca ziua de mâine. Lipsa de umanitate ne însoțea la fiecare pas. Continue reading

Dumnezeu la terapie

– Spune-mi, cu ce problemă ai venit astăzi la mine?

– Cu toate problemele din lume.

– Ce te face să spui asta? Toate problemele din lume sună a treabă serioasă.

– În ultimele milioane de ani m-am găsit în postura nefastă de a mi se pune pe umeri toate problemele din Univers. Sunt blamat și învinovățit frecvent și toată lumea vrea ceva de la mine. Un partener de eternitate nu am, copiii nu mai am, dar asta nu înseamnă că nu am și eu nevoie de timp pentru mine.

– Timp pentru tine?

– Da, timp pentru mine. Continue reading