– Spune-mi, cu ce problemă ai venit astăzi la mine?
– Cu toate problemele din lume.
– Ce te face să spui asta? Toate problemele din lume sună a treabă serioasă.
– În ultimele milioane de ani m-am găsit în postura nefastă de a mi se pune pe umeri toate problemele din Univers. Sunt blamat și învinovățit frecvent și toată lumea vrea ceva de la mine. Un partener de eternitate nu am, copiii nu mai am, dar asta nu înseamnă că nu am și eu nevoie de timp pentru mine.
– Timp pentru tine?
– Da, timp pentru mine.
– Cum vine asta? Ai tot timpul din lume și de dincolo de ea.
– Păi degeaba îl am dacă trebuie să-mi bat capul cu toate prostiile. Parcă nici timp să respir nu mai am.
– Dumnezeu, iartă-mă, dar dacă mai respiri o dată, tare mi-e teamă că lumea pe care o știm noi acum nu va mai fi.
– Ha, ha! Ești amuzant, doctore.
– Spune-mi Sara, te rog.
– Și tu spune-mi Ommm. Am ajuns să mă suspectez de tulburare de stres posttraumatic. De când am făcut lumea îmi tot apar flash-uri ba cu Big-Bang-ul, ba cu dinozaurii, ba cu oameni și șerpi. Alteori mă suspectez de tulburare disociativă deoarece eu nu-mi amintesc să fi făcut lumea. Cred, de asemenea, că sunt și puțin borderline. Am o relație de iubire / ură cu oamenii. Ba îi iubesc ca pe copiii mei, ba mă apucă dracii și dau potoape și molime când mi se pare mie că nu-mi mai demonstrează afecțiunea cuvenită.
– Gândești prea mult. Hai să le luăm pe rând.
– Da, da. Și sunt și anxios. Nu mai pot cu gândurile astea. Nu mai știu care e realitatea reală.
– Realitatea e cea pe care tu o creezi, Ommm.
– Da, știu. Însă nu mai vreau să mi se pună în cârcă faptul că eu le-aș face pe toate, că eu leg și dezleg. E frustrant, știi, să vezi că oamenii nu înțeleg că ei își creează propria realitate. Adică, da, eu o creez pe-a mea, dar nu și pe-a lor. Nu mi-a plăcut niciodată rolul ăsta de Tată, de Mamă. Adică, da, sunt și tată și mamă, și pozitiv și negativ, și sus și jos, și masculin și feminin, ca și tine, de altfel.
– Da, știu.
– Păi și atunci, eu ce să mai fac?
– Cred că tu ar trebui să-ți dai seama de asta. Dar tu ce-ți dorești?
– Aș vrea ca oamenii într-Adevăr să mă înțeleagă și să nu-mi mai răstălmăcească cuvintele. Sunt toți fiii mei, nu am avut doar unul. Le vreau binele, orice ar reprezenta asta pentru ei. Și, iarăși, povestea asta cu fiul meu mă cam macină.
– De ce?
– Păi pentru că nu l-am trimis eu pe Pământ ca să moară pentru ei. Să le șteargă păcatele. Nu sunt genul de părinte care să-și oblige copiii să facă ce vrea el, doar pentru că așa vrea el. Alegerile lui nu mi-au aparținut, însă nu pot să nu le admir. Cred doar că oamenii au interpretat gestul lui cum le-a convenit mai bine. S-a sacrificat el pentru alții? Nu cred. Eu cred că a luptat pentru valorile lui, și-a apărat credințele. Că alții trag foloase de pe urma acestui fapt, e partea a doua. Și nu pot să nu admir un luptător. Eu cred că el a crezut în oameni, însă oamenii nu au crezut în el. Și a plătit prețul. Poate că oamenii nu erau pregătiți pentru el. Poate că a avut niște lecții de învățat, nu știu. Poate că alții au avut niște lecții de învățat iar el a fost cartea deschisă. El a reprezentat de, fapt, un exemplu. Un exemplu de credință în latura ta divină, un exemplu de încredere că se poate să înfăptuiești. Că există, undeva în interiorul tău, capacitatea de a te înălța. Că așa cum poți alege să faci rău, poți alege să faci bine. Că, de multe ori în spatele fariseilor se ascunde nimicul, și că oamenii aparent de nimic pot fi de mii de ori mai valoroși decât cei care își asumă lauri nemunciți și se încoronează de unii singuri regi.
În fine… îți spuneam că sunt toți fiii mei și că le vreau binele, orice ar reprezenta asta pentru ei. Dar dacă stau să mă gândesc, mie nu mi-a plăcut niciodată rolul ăsta de tată. Să-i șterg pe toți la nas și să am grijă să nu pice din pom. Suntem unul și același lucru, plămădiți din același praf de stele. Că eu am fost înaintea lor, da, se poate spune că am un avantaj. Dar cine îi împiedică să se înalțe? Le-am dat instrumentele, am vrut să-i ajut, și au ajuns să-și dea în cap cu ele. Frumos așa? Și dup-aia tot la mine vin și se plâng „aoleu, Doamne, pedepsește-l pe cutărescu că ia uite ce mi-a făcut”, „aoleu, Doamne, dar de ce mă oropsești?”, „aoleu, Doamne, dă și mie să-mi treacă”. Păi e vina mea că le dau cheia, dar ei o îngroapă de frică să nu le-o fure alții, în loc să o bage-n broască? Hai că m-am enervat! Că, da, și Dumnezeu se enervează.
– Ha, ha. Hai că ești tare!
– Apoi, cu Sfântul Duh, altă problemă. Se simte luat „for granted”, de-a gata, așa. Îmi tot spune că el se întrupează în oameni sub formă de viață și inspirație, însă oamenii își cam bat joc de viața lor. Și se simte vizat direct. Că renunță mult prea ușor, că nu au încredere în ei înșiși, că nu mai vor să viseze, că nu mai vor să facă nimic. Și asta mă afectează în mod direct, pentru că apoi tot la mine vin să mi se plângă și să-i salvez din propria viață. Se încolonează în marșuri ale plângerii și se târăsc prin genunchi. Oameni buni, ridicați-vă! Ridicați-vă odată! Luați exemplul omizilor. Creați-vă aripi!
Am început să obosesc văzând femei care se luptă cu bărbați, bărbați care se luptă cu femei într-o luptă de putere care îi secătuiește pe toți de vlagă. Nu trebuie să fie unul mai sus și altul mai jos. Se poate și altfel. Și care este scopul, până la urmă? De unde războiul ăsta în care nu câștigă nimeni, niciodată?
Am obosit să văd copii abandonați, maltratați, abuzați, folosiți pe post de sclavi. Vă rog, nu mai faceți copii dacă nu le puteți fi părinți, dacă nu le puteți insufla bucuria de a trăi. În mod real, nu vă obligă nimeni. Chiar nu trebuie. Iar dacă lumea se va sfârși din acest motiv, vă promit că voi crea eu alta. De data asta chiar o voi face. Numai încetați cu toată nebunia asta!
Am obosit să fiu părtaș la războaiele voastre. Nu le mai puneți pe umerii mei. Nu mi le mai închinați. Nu asta îmi doresc. Niciodată nu mi-am dorit asta. Asumați-vă setea de sânge, asumați-vă tenebrele, nevoia de putere, frustrările, rănile, nebunia, însă nu le mai puneți pe umerii mei!
Nu vă mai sclavagiți reciproc. Nu este unul mai bun ca altul. Voi stabiliți standardele. Schimbați standardele și întreaga ierarhie se va schimba. Renunțați la standarde și ierarhia va dispărea. Ce veți mai face atunci? Cum vă veți mai trăi viața? Care va mai fi reperul? Dar dacă reperele voastre sunt greșite? Dincolo de culoarea pielii, orientarea sexuală, aparențe și ierarhii suntem toți plămădiți din același praf de stele. Unul și același spirit în acțiune. În creație. Creăm colectiv. Nu mai dați vina pe alții pentru rezultatul final, sunteți toți co-creatori, în viață și dincolo de ea.
– Cum adică dincolo de ea? Adică în moarte?
– Impropriu spus moarte, dar, da. La întâlnirile noastre vorbim deseori despre această moarte simbolică, de fapt, despre impactul ei asupra celor vii.
– Ce întâlniri?
– Doar nu crezi că sunt singurul Dumnezeu din toate aceste Universuri. Asta mi-ar mai lipsi! Ei bine, pe parcela noastră, moartea poate fi o încetare a vieții pur și simplu dincolo de care nu se mai află nimic, o trecere, o reîncarnare, o continuare a vieții sub formă celestă. În fine, nu vreau să intru acum în detalii. Ideea e că există mai multe forme, și ca să fie clar, acestea nu depind de mine. Fiecare își alege moartea, ca să zic așa. Și nu moartea în sine e problema, sub orice formă a ei, ci frica de moarte. Frica de viață este de fapt frica de moarte. Cu cât îți este mai frică de a-ți trăi viața, cu atât îți va fi mai frică de moarte. Nu frica de moarte e problema, ci frica de viață. Frica de a îmbrățișa viața cu tot ce are ea să-ți ofere. Oamenii se împotmolesc în nedreptăți, în ne-iertare, în neacceptare, în resentimente, în regrete, în frici de tot felul și uită să mai trăiască. Își zidesc armuri grele în jurul inimii, în jurul lor, își zidesc copiii, părinții și soții de vii în zidurile lor. Îi folosesc pe post de carne de tun, pe post de fortificații ale celulelor în care s-au închis de unii singuri. Au ascuns cheia pentru ca nu cumva să o găsească alții, și au rămas captivi, alături de ei. Captivitatea este mai ușor de suportat în doi, trei sau cinci.
Nu ar mai fi prea multe de spus…presupun că oricum ne apropiem de final.
– Da, așa este. Vom continua data viitoare.