Dragă jurnalule…

Dragă jurnalule, am ajuns într-o perioadă a vieții mele în care am impresia că sunt într-o relație toxică cu mine. Uneori am senzația că joc șah cu piesele vieții mele, că joc șah cu viața mea. Sunt în șah. Mi-am dat șah-mat.

Nu mai știu cum a început povestea asta, însă cred că am pășit mult prea devreme afară din visul vieții mele. Am început să îl creez iar apoi m-am îndepărtat de el de parcă cineva m-ar fi smuls afară din propria mea viață. Undeva, m-am pierdut pe drum. M-am rătăcit și, în loc să mă întorc acolo unde încă mai era lumină și puteam distinge, din disperare am început să alerg ca bezmeticul în stânga și-n dreapta numai să găsesc o ieșire din labirintul în care mă aflam.

Am început să mă lupt în van. Pentru că degeaba te aventurezi în lupte cu demoni de toate culorile dacă luptele alea nu te duc niciunde. Dacă, în loc să mergi pe calea ta, te încăpățânezi să nimicești regate și regi ale căror coroane nu se potrivesc măsurii frunții și inimii tale. Te gândești că, astfel, vei găsi cheia care să-ți deschidă poarta spre un zbor astral când, de fapt, cheia aia te închide din ce în ce mai mult în viața ta, într-o luptă fără miză.

Și pentru ce ne tot luptăm atât? Cu cine ne luptăm? Viața asta n-ar trebui să fie o luptă. Te lupți numai ca să te poți bucura de savoarea acelor câteva momente de repaus. Asta e ca și cum ai purta intenționat pantofi care te strâng numai pentru a te simți eliberat atunci când îi dai jos.

Cu cine ne luptăm? Cu oamenii? Nu e ca și cum am concura toți pentru același tip de fericire. Împlinirea de sine nu implică o competiție, poate, cel mult, o colaborare. Deci cu cine ne luptăm?

Cu viața? Mai concret cu ce anume? Ce e viața? Pentru că nu e nici ce ni s-a întâmplat până acum, nici ce vom trăi de acum încolo. Unul e trecutul și celălalt e viitorul. Trecutul e o sumă a amintirilor. Un petic din creier. Trecutul nu există. Viitorul nu există. Ne lupăm cu niște fantasme? Și dacă da, care mai exact e scopul?

Atunci înseamnă că ne luptăm cu prezentul. Dar ce e prezentul? Ce trăim acum. Și de ce am vrea ACUM să plecăm la război și să ne târâm prin tranșee când am putea trăi în pace?

Deci, cu cine ne luptăm? Cu noi înșine, cu gândurile noastre, cu trăirile noastre, cu ce ni se întâmplă? Și de ce să ne luptăm cu noi când putem accepta ceea ce este? Când ne putem schimba gândurile? Când noi creăm ceea ce simțim și trăim.

Se spune că trebuie să ne luptăm ca să reușim în viață. Dar de ce am avea nevoie de război pentru asta? Nu stă nimeni în calea noastră. Între noi și sinele nostru nu e loc de complot iar visurile noastre nu ar trebui să fie un teatru de război. Nu cred că visurile noastre ar trebui să ne facă să suferim, nu cred că ar trebui să ne rănească.

Ne luptăm ca să ajungem cineva în viață, însă noi suntem deja cineva. Nu este de ajuns cine suntem, pentru că trebuie să fim mai mult, însă după standardele cui? Iar ca să fim mai mult, trebuie să ne luptăm, ajungând astfel, de cele mai multe ori, altcineva. Un cineva străin de noi înșine, un cineva pe care nu-l mai recunoaștem ca aparținându-ne.

Ne înverșunăm în lupte stupide. Încă nu știm cu cine și pentru ce. Ne lăsăm purtați de gustul sângelui ca niște rechini însetați de mai mult.

Ne luptăm să ne rupem de copilăria care ne constrânge libertatea în decizie și acțiune. Vrem să fim odată mari! Iar odată ajunși mari, vrem să fim din nou mici pentru că realizăm că libertatea vine odată cu asumarea responsabilității și nu toți suntem dispuși să ne asumăm responsabilități. Se întâmplă, astfel, să regresăm. Ori stagnăm, băltind în propria existență.

Ne luptăm să deținem cât mai mult, să posedăm, pentru că, astfel, ne simțim puternici. Ne luăm puterea din exterior. Ne luăm un apartament, apoi o casă, apoi o casă mai mare. Ne luptăm să iubim, iar apoi ne luptăm să ne răzbunăm pe cel care nu a putut să ne împărtășească iubirea așa cum am vrut noi. După aceea ne luptăm să iubim din nou, să ne facem o relație, să ne facem o famile; ne luptăm cu partenerii noștri, ne luptăm cu copiii noștri, ne luptăm pentru un loc de veci, ne luptăm să ajungem în Rai, pentru a ne lupta apoi cu însuși Dumnezeu. Și nu m-ar mira să ne luptăm pentru a ne reîncarna pe o alta planetă pentru ca în final să ne bucurăm de ceea ce este și de ceea ce suntem.

Poate că ar trebui să ne alegem luptele cu mai multă înțelepciune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *