În vis, cu Mara

Aveam un sentiment ciudat, cum că timpul se comprimă și devine o pastilă pe care urma s-o înghit și sa mă poarte înspre alte universuri, ori înspre alte dimensiuni ale sinelui. Îmi doream să curgă eternitatea prin mine și să o privesc ca și cum aş sta pe malul unui râu și aş arunca cu pietre-n apă să fac valuri, să treacă timpul. Îmi doream să mă apun odată cu soarele, contopindu-mă cu marea, devenind în sfârșit ceva, ceva demn de privit. Îmi doream „să ies din mine” și să mă transform într-un tablou, un tablou apocaliptic al reîntregirii, iar ea să mă privească, stingheră și mahmură de pe mal, și să se prăbușească dezolant în fața operei de artă care i se revela. Continue reading

De pe la noi…(Interzis minorilor si celor care inca mai au varsta emotionala aferenta)

Suntem rai, agresivi si egoisti. Instinctul de agresivitate si cel sexual este innascut din motive evolutioniste lesne de inteles. Pe parcursul evolutiei umanitatii am fost obligati sa ne temperam si sa ne cenzuram aceste instincte. Insa, in ciuda evolutiei, nu am invatat neaparat si cand. Sarim la bataie, iscam scandaluri si pornim razboaie din cele mai puerile motive. Pentru ca ne simtim lezati in orgoliu, pentru ca luam unele lucruri mult prea personal, pentru ca vrem sa ne demonstram suprematia.

Violam.

Suntem capabili sa torturam animale ori alte fiinte neajutorate pentru ca in micimea noastra, pret de cateva secunde, ne simtim mici Dumnezei. Noi avem puterea si dreptul de a decide asupra destinului unei alte fiinte. Suntem capabili sa ranim ori sa ucidem pe altcineva „din dragoste” ori din gelozia nascuta din prea multa dragoste, nu-i asa? Continue reading

Bărbatul din ramă

…Am bolduri infipte in mine, constat, privind, creatia s-a transformat intr-un fluture mutilat…

Nu imi doresc neaparat sa iti spun ceva. Nu stiu de ce te-am chemat…

Dar simt ca te pierd. Simt ca ma pierd. De fapt, simt ca nu am fost niciodata asa cum ar fi trebuit sa fim.

Ma gandeam intr-un timp sa ne mutam impreuna. Dar sa nu facem copii. Sa ardem unul intr-altul pana la epuizare, pana ne facem cenusa si ne risipim linistit inspre cele patru puncte cardinale. Ma gandeam intr-un timp ca, poate, ar fi mai bine sa ne despartim. Insa, apoi, ma gandeam ca daca m-as desparti de tine, m-as desparti si de mine…. din empatie, asa… sa nu suferi prea tare. Ha ha! Simbioza nenorocita! Ma oboseste… Ne devoram reciproc. Crud, nedrept si incert.
Continue reading

Cel care uraste

Eu sunt cel neinteles. Eu sunt cel neiubit. Eu sunt cel gol. Imi urasc tatal. M-a abandonat, m-a mintit si m-a tradat. Si nu consider ca trebuie sa il iert. Si nu consider ca am vreo obligatie fata de el. Nu vreau sa il iert si putin imi pasa de ce se spune ca ar trebui sa fac, eu nu vreau sa il iert! Am inteles tot ce era de inteles. Pentru el nu am fost decat o jucarie vie care trebuia sa fie perfecta. Care trebuia sa nu planga prea tare, sa nu rada prea tare, sa nu vorbeasca prea mult. Cel care trebuia sa stea neclinitit la locul lui, sa nu deranjeze prin faptul ca exista, cel care trebuia sa-l faca mandru, cel care trebuia sa corespunda unui tipar absurd si aberant din mintea lui.
Continue reading

Bună…vrei să îți spun o poveste?

Open book.

Doream să îmi amintesc. Ce? Orice care să mă facă să nu regret că am trăit ca și cum aș fi fost o moartă vie. Nu știu cum vine asta, poate că iarna a pus stăpânire pe mine, am amorțit și nu îmi mai găsesc cuvintele potrivite. Potrivite…Uneori, cele mai potrivite cuvinte care să reflecte ce gândești și simți sunt exact acelea pe care le-ai rostit prima dată. Și ce importanță are? Nu e ca și cum aș participa la vreo dezbatere politică. Da! Moartă vie!

Nu îmi mai este teamă de moarte. Mi-a fost odată, apoi am început să o privesc ca pe o binecuvântare. Însă acum, acum nu mai simt mare lucru – nici bucurie, nici tristețe, nici furie…Mă simt așa…ca o carcasă în care la un moment dat trăia o femeie care simțea…o femeie care a început să se gândească la viață și care ar vrea să simtă din nou.
Continue reading

Gânduri într-o ceașcă de ceai

broken

Mă simt ca un intrus în propria mea viață. Pentru că încă simt că nu îmi aparține în totalitate. Am dus multe bătălii încrâncenate cu mine pentru a mă lua în stăpânire pe de-a-ntregul. De foarte multe ori m-am pierdut în acele bătălii. Nu am ieșit învingător, însă durerea înfrângerii m-a făcut să conștientizez că purtam niște lupte inutile. Durerea a fost semnalul meu de alarmă. De ce sufeream, mai exact? Și pentru ce atâta înverșunare? Luptele mele erau declanșate de niște răni deschise și nevindecate pe care continuam să le adâncesc. Orgoliul și frustrările mele erau cele care mă țineau într-o stare pasivă, într-o stare de negare. Îmi negam rănile, îmi negam trecutul, negam oameni din trecutul meu, ca și cum nu ar fi existat niciodată, numai pentru că n-am avut curajul să-mi asum responsabilitatea deciziilor și alegerilor mele. Pentru că, dacă aș fi făcut asta, aș fi fost nevoit să mă confrunt cu adevărul meu interior, cu defectele mele, cu greșelile mele. Și cum poate un eu fragil să suporte o asemenea confruntare? Este mult mai ușor să bagi capul în nisip ca struțul…însă la ce te ajută? Lumea tot acolo este și tot acolo va fi. Diferența este că tu nu mai faci parte din ea, decât superficial, și te înstrăinezi de tine însuți. Iar asta chiar nu te ajută la nimic – nu te ajută să-ți vindeci rănile, să te trezești, să faci pace cu tine, doar îți oferă o falsă senzație de confort. Fugi de tine și de lume, însă te îndrepți înspre nicăieri. Stai ascuns. Iar atunci când te ascunzi, ai tendința să te izolezi. Începi să te simți din ce în ce mai neadecvat. Intri ca într-o stare de regresie hipnotică. Îți dorești să te întorci la increat pentru a nu te mai naște. Atât de apăsătoare îți pare existența, atât de întunecată lumea…
Continue reading

“Păpușa” de zahăr

f13cf2494436e7824d42c6428ab9265bEu sunt Natalia și am 35 de ani.

Sunt o „păpușă” de zahăr…

Obișnuiați să mușcați din mine care cum doreați…

***

Mhmmm…mmmm…mhmmhmmm…. În interior totul se poate armoniza ca într-o operă divină.

***
Eu sunt Natalia și am 16 ani.

Ce mâini ciudate am! Nu-mi aduc aminte să fi fost atât de noduroase….

Mă urăsc! Mă urăsc cu patimă! Tata are dreptate! Nu merit să trăiesc!

***
Continue reading

Sunt o mamă eroină!

mother-and-adult-son

Lumina dimineții se insinua cu nesimțire printre jaluzele murdare ale salonului de spital.

Nu, nu vreau să mă trezesc, sunt prea obosită….Ca prin vis auzeam scâncetul unui copil, pași agitați și vocea răgușită a lui Andrei. Iar eu, în vis, mă tolăneam la umbra unui cocotier pe o plajă însorită.

De îndată ce am deschis ochii și am luat contact cu realitatea, m-am simțit copleșită de vinovăție. Ce fel de mamă sunt eu că am nutrit, chiar și pentru o secundă, gândul că mi-ar fi mai bine pe o plajă însorită în locul acestui pat de spital? Ce fel de mamă sunt eu să recunosc că mă doare și, în aceste momente, aș da orice să nu mai simt durerea? Oricum, astăzi mă externează. O să-l luăm pe Victor și o să mergem acasă. Acasă… Fiecare inspirație și fiecare expirație îmi pare a fi explozia unui zgârie-nori. Continue reading

Asta-i tot?

Spiritual-Being-32Omul a ajuns să se creeze pe sine susținut fiind de puterea infintă a Universului.

Din perspectivă evoluționistă, omul a ajuns ceea ce este astăzi pentru că a avut în sine capacitatea formidabilă de a se adapta Universului în continuă schimbare. Pentru ca acest lucru să fie posibil, omul trebuie să fi fost înzestrat cu o putere nelimitată.

Putere pe care o are și în continuare însă mă întreb cât de conștient este de ea.
Continue reading