– Buna, Sara.
– Buna, M. Spune-mi, ce te aduce astăzi la mine?
– Coasa, dar să știi că aveți o problemă legată de parcare, așa că am lăsat-o în hol.
– Ha, ha, ești amuzant! Am început bine, să continuăm. Despre ce vrei să vorbim?
– A ajuns să mă deranjeze cumplit că oamenii mă privesc ca pe o ciumă, o ciumă neagră. Nu știu de unde până unde s-a creat acest mit în jurul meu. Ți se pare ție că aș fi vreo urâțenie, înveștmântată în straie negre și putrezite?
– Nu… ești chiar frumos.
– Apoi, mă deranjează până și faptul că toți presupun că sunt femeie, că aș avea vreun gen, vreun sex. Uite, Sara, privește-mă… acum sunt tu. Te recunoști?
– Oh, Doamne, cum ai făcut asta? M-ai dedublat?
– Eu nu ți-am făcut ție nimic, ideea e că pot lua orice formă pentru că nu sunt limitat și nu ființez într-o formă anume. Eu am putut să iau forma ta, pentru că sunt parte din tine. Sunt parte din tot ce e viu în Univers, cum și tot ce e mort e parte din mine.
Cred că sufăr de o stimă de sine scăzută. Adică, nu e ușor să te simți bine în pielea ta când toată lumea te hulește, te evită, când tuturor le este cumplit de teamă de tine. Lor le e frică de mine până în momentul în care mor și văd că nu există, de fapt, moarte. Cel mai tare mă condamnă apropiații lor, pe mine și pe Dumnezeu. Pentru că ei au impresia că noi facem să se întâmple toate aceste lucruri, că noi decidem. Noi, însă, suntem slujitori.
– Slujitori? Dumnezeu e slujitor?
– Da, pentru că servește voința oamenilor. Un om poate zice… „eu nu mai pot trăi așa”, nerealizând că, în felul acesta, poate, se condamnă să nu mai trăiască deloc. Spune „nu mai pot trăi așa”, însă nu-și oferă o altă alternativă, nu știe sau nu vrea să-și deschid ochii și să vadă o alternativă. Alege astfel să se anihileze pe sine, Dumnezeu îi răspunde și mă cheamă pe mine să-l servesc în acest scop. Să știi că nu e ușor să fii Moartea, de fapt, să ai acest rol. Ce crezi? Sunt și eu soție și mamă, soț și tată. Am și multe alte roluri pe lângă acestea.
– Ha, ha, și copiii voștri cum se numesc? Accident și leucemie?
– Oh, Sara, nu degeaba mi te-a recomandat Ommm. Ești foarte amuzantă. Ai un umor negru, ce-i drept. Îmi place, ne asemănăm.
– Da, dar presupun că nu pentru simțul umorului m-a recomandat.
– Hei, știi ce m-a surprins? Ca ție nu ți-a fost teamă de mine, că nu te-ai speriat când m-ai văzut.
– De ce să mă sperii? Eu știu că tu nu faci parte din așa-zisa lume de jos, alaturi de Lucifer, gay, cei care își vopsesc părul verde, rockeri, mamele care avortează, cei care spală în zilele de sărbătoare, cei care fac dragoste în post sau cei care fac ură în restul zilelor.
Și, inițial, nu știam că tu ești Moartea. Plus, că mă gândesc că, dacă ai venit în calitate de client, cu programare și tot ce trebuie, intenția ta nu este să mă omori, pentru că ai nevoie de mine… momentan.
– Intenția mea niciodată nu este să omor. Nu eu omor, să nu ne luăm după etichete. Pentru că știi și tu cât de rău fac stereotipurile și etichetele.
– Da, da, dar știi, stereotipurile reprezintă doar o serie de caracteristici considerate relevante pentru a descrie membrii unui grup sau a unei categorii sociale. Dacă nu ar mai există acele caracteristici, nu ar mai există stereotipul. Stereotipul în sine nu ar fi rău, ne ajută să ne simplificăm realitatea, să o interpretăm prin niște filtre cognitive sau scheme mentale, purtând amprenta preferințelor noastre, însă ele devin problematice când nu mai vedem omul așa cum este el cu adevărat din cauza ideilor noastre preconcepute, când le utilizăm excesiv, devenind destructurante în relațiile cu realitatea cotidiană, inducând confuzii și interpretări eronate.
– Da. Hm, aș mai putea avea o problemă. Dacă eu nu mă regăsesc în acest stereotip al Morții, dacă consider că nu sunt, și nu sunt femeia neagră cu coasă, cine sunt eu? Să nu mă înțelegi greșit, în majoritatea eternității nu am această problemă. Pentru că îmi dau seama că eu sunt mult mai mult de o iluzie, de o etichetă. Sunt tot și sunt nimic în același timp. Ca și tine, de altfel.
– Hm, nu mă gândeam că aș avea atâtea în comun cu moartea.
– Ai mult mai multe în comun decât îți imaginezi. În esență, suntem aceeași conștiință. Însă, practic, când ne întrupăm, devine problematic. Ei, în momentul în care mă supun voinței oamenilor, care se înfăptuiește prin Dumnezeu, în fapt prin ei înșiși (adică, de exemplu, când un om vrea să plece, însă nici măcar nu realizează că asta face, că mă cheamă pe mine), cumva, intrând în planul acesta palpabil, îmi apar confuziile legate de cine sunt eu.
Omul, când mă cheamă, mă vede într-un anumit fel, mă imaginează cumva. Și atunci eu devin acel ceva. Pentru că Omul este creator. Iar eu, din fatidica postură de slujitor, mă transform în acel ceva. Uneori sunt cel mai întunecat coșmar, alteori sunt femeia cu coasă, alteori sunt cea mai dulce eliberare. Atunci mă simt într-adevăr de folos. Însă, de cele mai multe ori, mă simt ultima creatură din acest Univers. Pentru că pot lua niște forme absolut înfiorătoare. Și, atunci, mă gândesc că dacă oamenii și-ar schimba percepția despre mine, nu m-aș mai vedea nevoit să sufăr, pentru că nu aș mai deveni acele percepții îngrozitoare. Nu aș mai fi un monstru.
– Da, dar tu știi, în fond, cine ești cu adevărat. Și știi că tu nu ești, de fapt, un monstru.
– Da, dar îmi este cumplit de greu în acele momente.
– Uite, în definitiv, nu poți schimba felul în care ceilalți te percep. Era o vorba, oamenii nu te percep în funcție de cum ești tu, ci în funcție de cum sunt ei.
– Adică?
– Adică, dacă unui om îi este frică de moarte, dacă consideră că nu și-a încheiat socotelile aici sau dacă nu și-a trăit viața cu adevărat, nu te va percepe niciodată într-o lumina pozitivă. Poate fi mult să-i ceri unui om să privească moartea înr-o lumină pozitivă sau măcar neutră. Te va huli numai gândindu-se la tine, și pe tine cum te face asta să te simți? Ca un gunoi. Și de ce să te simți tu așa? Este vina ta pentru felul în care omul ăla și-a trăit sau nu viața? Pentru faptul că nu crede în Viața de Apoi sau pentru că el crede în Iad sau Rai și îi este teamă că, dacă va muri, nu va mai exista nimic sau va ajunge în așa-zisul Iad? Percepția lui despre tine este ghidată de propriile credințe, de propriile frici.
Pe de altă parte, un om care crede, care simte la un nivel sau altul că el nu este numai această urâțenie întunecată (că tot vorbim de proiecție), nu are de ce să se teamă de tine. Cel care știe că nu există numai pe orizontală, adică în acest plan întrupat, ci și pe verticală, de la pământ la cer și dincolo de el, nu te va privi ca pe cel mai aprig dușman, ci ca pe un însoțitor de drum. Un drum al propriului suflet, un drum lung, un drum aproape nesfârșit, dintr-o viață în alta, dintr-un univers în altul, dintr-o dimensiune în alta.
– Ha, ha, spune-le lor asta. Spune-ți ție asta. Ce, îți trece frica?
– M, tu nu ești responsabil de fricile oamenilor. Și, da, cred că nu este deloc ușor să fii privit ca bomboana de pe vârful colivei, dar, na, nu face și tu greșeala să te identifici cu rolul tău. Nu deveni imaginea pe care oamenii o proiectează. Rămâi tu.
– Și cine sunt eu?
– Dar ce contează cine ești tu, dacă, gândindu-te la cine ești, vezi doar forma? Adică, de ce-ți bați capul cu asta? Tu știi foarte bine că prin meseria ta, iei orice formă pe care oamenii și-o imaginează, însă acest lucru nu înseamnă că tu și ești în esența ta acea formă. Tu ești cameleonul care se mulează pe dorințele și concepțiile oamenilor, însă numai pielea ți-o schimbi. Înțelegi? Pielea! Nu esența. Tu nu ești pielea. Tu nu ești nici măcar concepțiile lor care te fac să iei o anumită formă sau alta. Ele sunt, de altfel, iluzorii. M, tu ai fost și aici și dincolo și dincolo de dincolo. Să continui? Ai fost și ești peste tot, în toți și toate. Așa cum nu există lumină fără întuneric, nu există nici viață fără de moarte. Tu ești și Susul și Josul. Întrupezi dualitatea, ca tot ceea ce există. Tu ești eu, tu ești Dumnezeu, tu ești furnica strivită de talpa grea a omului, ești însăși talpă.
– Sara… nu mai filosofa…
– M, știu că nu-ți spun nimic nou, știu că unele vorbe pot părea clișee, să trecem peste. Presupun că ai înțeles.
– Trecem, da, dar degeaba îmi zici tu că eu sunt și talpa omului care strivește furnica și furnica dacă eu mă știu pe mine drept Moartea. Când mă apropii de oameni, ei nu mă văd nici ca furnică, nici ca un papuc. Ei mă văd că pe un bau-bau care vrea să le distrugă viața, care intenționat vrea să le distrugă viața. Să mă iau de mână cu Ommm și să fugim în lume?
– Ha, ha, ești deja luat de mână, cu el și cu toată lumea. Suntem într-o încrengătură greu de înțeles. Și nu cred că puteți fugi în lume, pentru că sunteți deja în lume. În toată lumea, în toate lumile.
– Mda, interesant cum am ajuns să dezvolt anumite tulburări legate de propria imagine. Ce e asta? Dismorfism corporal?
– Nu, nu e legată de imaginea corporală, dar despre acest aspect vom discuta data viitoare, din păcate timpul nostru s-a scurs.
– Ha, ha, nu mai zice asta! Ok, atunci, pe data viitoare!
