– Bună, Sara.
– Bună, Omm. Omm… ce-i cu tine?
– Sara, sunt agitat.
– Da, pot să observ asta. Ce s-a întâmplat?
– A avut loc un crash interkosmic și s-au dat peste cap dimensiunile. A trebuit să gestionez, cum se zice, o situație de criză. Ai auzit de Thomas Anna?
– Nu…
– Nu… așa mă gândeam și eu. Anna este sufletul tău geamăn. I-auzi ce prostii spun. Nu știu dacă ar fi ok să-ți împărtășesc informațiile astea.
– De îndată ce deja ai deschis subiectul este ok pentru că este clar că vrei să vorbești. Să nu uităm că de data asta eu sunt aici pentru tine și nu tu pentru mine, cum se întâmplă de obicei.
– Mda… ai dreptate.
– Nu trebuie să-ți faci griji pentru sentimentele mele. Ele, oricum, sunt problema mea, nu a ta.
– Mda… Sara, uite, îți spuneam că Anna este sufletul tău geamăn. De fapt, ea este și stră-strănepoata ta.
– Cum așa?
– De ce nu ar putea fi amândouă? Nu știu exact care sunt credințele tale, dar, în schimb, îți cunosc năzuințele sufletului. În acest puzzle din viață în viață, uneori, întâlnim exact acele suflete care ne ajută să ne îndeplinim năzuințele sufletului nostru. Suflete întrupate diferit, cu roluri diferite.
– Aham…
– Las-o așa. Nu te grăbi. Nici nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. În fond, eu sunt pacientul. Și pot fi, la fel de bine, un psihotic. Ha, ha. Nu trebuie să crezi nimic din ce spun eu.
– Dar eu nici copii nu am…
– Da… mai știi ce-ţi spuneam despre timp? Cum că el nu există sub formă liniară? Că trecutul, prezentul și viitorul, toate, se întâmplă acum?
– Mhm…
– Ei bine, în urma acestui crash….dimensiunile s-au amestecat pe bune.
– Off… Ommm…
– Sara, ascultă-mă! În mod obișnuit, când sistemul merge bine, trecutul e în trecut, prezentul e în prezent, iar viitorul e în viitor. Cu toate acestea, în lumea mea, să zic așa, eu văd și simt cu buricele degetelor că toate se întâmplă deodată. Iar eu pot să gestionez cu foarte mare ușurință asta. La naiba, e scris în fișa postului că asta trebuie să fac! Însă în lumea voastră asta înseamnă haos, înseamnă un fel de sfârșit al lumii cunoscute până acum.
– Ce vrei să spui?
– Imaginează-ți că, după o zi lungă de muncă, te întorci acasă și, când deschizi ușa, pe scaunul din bucătărie, ăla de lângă geam, unde stai tu să fumezi și să-ți bei ceaiul, te așteaptă bunicul tău care e deja mort. Și el îți spune: „Bine ai venit, Sara. Am pregătit un ceai pentru tine, cu aromă de trandafiri, m-am gândit să încerci ceva nou. Și ți-o spune așa, de parcă ar fi bărbatu-tău și ar fi normal să te aștepte cu un ceai cald, nu bunicul tău mort și îngropat de 13 ani. Nu ai începe să-ți pui la îndoială propria sănătate mintală?
– Ba da, presupun.
– În orice caz, ți-ar fi greu să înțelegi și să gestionezi ce ți se întâmplă. Pentru că lumea ta e una și bună, clar delimitată. Iar ce a fost și știi cu siguranță că nu va mai fi, dintr-odată se întoarce la tine și te izbește ca un tăvălug. Dar vezi tu, lumea nu e numai asta pe care noi o cunoaștem, care ne este accesibilă prin cele 5-6 simțuri pe care le avem. Lumea e și dincolo de asta.
– Ok… și…
– Și… stră-strănepoata ta, care pentru tine încă nu există, mi-a făcut o vizită. Ea are un alt Dumnezeu, un Dumnezeu al viitorului, ha, ha, dar pentru că sistemul a cedat, a nimerit din greșeală la mine. Ea solicitase „audiență cu Dumnezeu – subcâmp – urgență majoră”. Căci nu sunt toate așa? Și nici că am apucat să o redirecționez, că a început să turuie. Că firma la care lucrează ea o presează să termine proiectul pe care l-a început cu trei „săptămâni” mai repede decât era termenul inițial și că ea nu are cum să facă asta fără a exista anumite consecințe nefaste, însă nici nu are cum să nu îndeplinească sarcinile pentru că altfel va fi expulzată din sistem și ea ce se face atunci? Și tu poate mă întrebi dar ce fel de job are stră-strănepoata ta? Unde lucrează ființa asta?
Ei bine, hai să zicem că ea ar veni din viitor cu această problemă la mine. Imaginează-ți că în viitor lumea nu mai este cum o știm noi acum, așadar nici joburile nu mai sunt cum le știm noi acum. Anna lucrează la o companie care se ocupă, printre altele, cu clonarea / crearea de trăiri afective.
Este absolventă a școlii de Istorie, secția Umanitate, specializarea „Originile și reconstrucția spectrului afectiv”. Adică ea, practic, studiază omenirea care nu va mai fi și încearcă să găsească o formulă pentru a recrea o parte semnificativă și marcantă a acesteia – afectivitatea. Asta e ca și cum ai pune un filolog să lucreze în domeniul fizicii cuantice. Se va descurca, poate, până la urmă, dar tot va rămâne acolo ceva de neînțeles. Și, probabil, îi va fi foarte greu. Cam așa pare pentru cei din viitor. Pentru că vorbim de limbaje diferite, complet diferite.
Oamenii din „viitor” s-au transformat. Au transcens o epocă. Pff… această companie, Magic-X, face parte dintr-un concern intergalactic și este condusă de cei de dincolo de Soarele Violet. În urma „sfârșitului lumii”, așa cum îl știm noi acum, cei care au supraviețuit, au fost recrutați de cei de dincolo de Soarele Violet. Și ei ce să zică? Că nu se duc? Păi și unde să mai rămână? Ei bine, celor din Soarele Violet li s-a părut foarte interesant ce au descoperit, întâmplător, de altfel. Imaginează-ți că e ca și cum am pune noi mâna pe niște extratereștri. Nu am fi curioși să aflăm mai multe despre ei? Eu cred că da. Așa și ei, căci pentru ei, oamenii erau niște extratereștri. Și cine i-ar fi putut ajuta mai bine decât cei care au supraviețuit și care încă aveau în gene umanitatea? Bun. După procesul integrării organizaționale și un scurt training, ai noștri s-au pus pe treabă. Dar ce mai știau ei despre afectivitate? Unii dintre ei au avut nevoie de consiliere posttraumatică după sfârșitul lumii. Puțini, ce-i drept. Foarte puțini. Pentru că, dacă nu mai există afectivitate, nu mai există nici traume.
Restul, au intrat direct în sistem, în cercetare. Printre ei s-a numărat și Anna. Ea lucra în departamentul experimental. Încerca să recreeze țesătura umană, neștiind că ea este o țesătură umană și, poate, dacă ar fi privit adânc în ea însăși… în fine. Cei care mai păstraseră vreo urmă de afectivitate și cei pentru care, din păcate, consilierea nu a putut face mai nimic, deci care nu ar mai fi fost utili sistemului pentru că erau „defecți”, au fost clonați. Adică li s-a prelevat material genetic și au fost reconstruiți. Reconstrucția lor a devenit material de studiu. Au devenit cobai. Nu ei, propriu-zis, ci clonele lor. Mă rog, totuna. Adică, dacă recreezi un om nou din cel vechi, după același tipar afectiv, cu aceleași traume și emoții distructive și el va suferi la rându-i, într-un fel sau altul. Dacă o clonă are conștiință de sine și afectivitate… eu nu înțeleg de ce i-au mai clonat. Să multiplice suferința? Iar de original ce s-a ales? Cred că încă mai au de lucrat la departamentul de etică și deontologie.
Cei de dincolo de Soarele Violet își doreau să colonizeze o altă planetă, Eilienia, și ca să termine mai repede treaba, și-au dorit să-i umanizeze pe eilienii de acolo. Să-i poată manipula emoțional, cu grație, fără violență. De asta aveau nevoie să afle formula afectivității. Ca să o poată aplica pe ăia. Îți vine să te apuci cu mâinile de cap când îți dai seama de toată încrengătura asta. Eu cred că experimentau pe eilieni ca să vadă dacă pot prescrie rețeta afectivă și prin alte colțuri ale Universului. Îți dai seama cât profit le-ar fi adus? Adică, ia un mort, ia un amorțit și redă-i suflul vital printr-o pastilă, să zicem, ce conține în ea o trăire afectivă. Fă un mort să simtă din nou. Asta da revoluție psihofarmaceutică.
Și cine știe cum ar fi evoluat toată povestea? Poate că ar fi clonat din nou Pământul și le-ar fi vândut oamenilor servicii de optimizare tonus afectiv; reconstrucție biologică – 3 gene noi și perfecte la preț de una; inserție sau extirpare de sentimente; crearea iluziei de conexiune umană; crearea iluziei de conexiune cu divinitatea ș.a.m.d. Poate ar fi căutat sa le umple oamenilor golurile interioare. Să îi salveze de suferință. Să îi mântuiască, într-un fel. Cât bănet ar fi curs… Ne abatem de la subiect…
– Cum așa?
– Mda, deci Anna a reușit să recreeze în laborator anumite trăiri, numai că eilienii respingeau transplantul afectiv. Inițial au reușit să recreeze furia. Imaginează-ți tu o planetă de oameni veșnic furioși! O planetă unde oamenii nu știu cum să-și gestioneze această emoție și nici măcar nu au idee că le aparține. Li se pare, așa, o chestiune străină care-i invadează și-i face să-și piardă mințile, iar acțiunile lor devin haotice. Cum ar arăta o astfel de lume? Haos, Sara! A fost haos! S-au nimicit între ei ca niște fiare sălbatice! S-au devorat până la ultima suflare unii pe alții. Experiment eșuat. Oare? Eu nu l-aș fi numit așa.
După aceea au reușit să recreeze tristețea. Vai și-amar! A fost vai și-amar! Se jeleau toți de parcă ar fi venit sfârșitul lumii. Of, inocenților, dac-ați ști voi că abia ați început să trăiți! Le-aș fi zis să se bucure de tristețe, dar cum ei nu știau ce este bucuria… le-aș fi zis să se scufunde în tristețe până la ultimul por, să o lase să fie acolo. Pentru ca, mai apoi, să observe că s-a dus. S-ar fi dus… ar fi trăit-o, ar fi observat-o și, în final, s-ar fi detașat de ea. Dar nu, ei s-au împotrivit. S-au împotrivit cu furie. Iar tristețea i-a mâncat de vii.
Apoi au reușit să recreeze teama și au ajuns să se izoleze unii de alții. Au murit de foame. Și de singurătate. Mai apoi, dezgustul. Și iarăși au murit de foame și de singurătate. Căci ce e dezgustul dacă nu o teamă deghizată, o teamă întoarsă pe dos care te face să-ți fie scârbă de tine și de cei din jur? Poate că, atunci când ești dezgustat, te dezgustă teama de a nu fi, a nu trăi sau a nu face și tu la rându-ți acel lucru care îți cauzează atâta distres.
Apoi au reușit să recreeze bucuria. Oh… iar de la bucurie la iubire ar mai fi fost un singur pas. De ce tocmai în această ordine? Poți oare crea iubire din frică sau din furie? Ai zice că ar fi fost scris de dinainte să fie așa, dar eu nu cred asta. Eu cred că asta a fost evoluția firească.
Iar acest pas, Anna încă nu l-a deslușit și, din această cauză, ar putea să fie expulzată din sistem. Ea trebuie să descopere urgent formula iubirii, înțelegi, Sara? S-a dus deja vestea că iubirea există, că ar fi ceva real. Dar Anna nu reușește să o descopere.
– Omm… cred că Anna este o perfecționistă și cred că mai este și foarte dură cu ea însăși. E de datoria ei să-i facă pe eilieni să iubească?
– Ha, ha, da, chiar este, altfel o s-o concedieze ăștia de la Magic X!
– Să o concedieze, atunci! Și tu faci cu oamenii tot un fel de terapie, deci putem vorbi deschis. Că ea a venit la tine pentru că… îi era teamă! Ommm, Anna simte! Numai că nu a depășit teama pentru a ajunge la iubire. Ommm…
– Da, Sara, ce, crezi că eu nu știu că Anna simte? Dar tu nu înțelegi că eu nu pot interveni direct? Că nu-i pot spune: „Anna, privește înăuntru și vei afla adevărul pe care-l cauți?” La naiba! Tu nu vezi că sunt legat de mâini și de picioare? Ce vrei? Să-i deschid eu sufletul? Să o disec pe viu? Să scot de acolo toată furia, toată tristețea, tot dezgustul și să le reorganizez? Să le armonziez? Să mă lupt eu cu fricile ei? Să o învăț eu pe Anna să iubească?
– Dar poți, Ommm, poți!
– Da, Sara, și la fel de bine tu ai putea să mă vindeci pe mine, nu?
– Să te vindec eu pe tine? Dar, Ommm… tu nu ai nevoie de a fi vindecat.
– Sara, sper că nu ai căzut în capcana conform căreia dacă eu sunt „vedetă” mă tratezi diferit, mă plasezi mai sus decât sunt sau mă vezi altfel decât sunt. Am și eu nevoie, poate că nu neapărat de vindecare, ci de o mai bună înțelegere a mea și a lumii. Oferă-mi tu pe tavă această înțelegere și fă-mă un Ommm mai bun! Așa, cât ai bate din palme! Nu ai cum, nu-i așa? Pentru că nu ești tu Dumnezeu cum nici eu nu sunt. Eu sunt un simplu Ommm, ca și tine, de altfel. Hai să nu mai confundăm propriile aspirații de putere cu rolul nostru în terapie (cum e în cazul tău) sau în consilierea demiurgică (cum e în cazul meu). Și, în orice caz, nu am venit aici pentru a mi se superviza un caz, ci în calitate de client. Nu face din Anna un alt client de-al tău, clientul eu sunt. Nu îmi doresc nici sfaturi, nici intervenție pe subiect. Vreau doar să mă asculți.
– Îmi cer scuze, Ommm, dacă te-am ofensat în vreun fel.
– Nu m-ai ofensat în niciun fel, Sara. Oh… iubirea asta…
– Da, Ommm… iubirea… vom continua data viitoare. Cu bine!
Mirela Botezatu
