Sunt trist, Doamne, pentru că am nimerit printre străini
într-un loc căruia obișnuiam să-i spun Acasă.
Sunt trist, Doamne, pentru că trebuie să-mi demonstrez vrednicia
în ochii celor care au puterea,
deși am fost dintotdeauna vrednic.
Sunt trist, Doamne, pentru că sunt parte dintr-un puzzle pe care nu-l înțeleg
și, în strădania mea de-a pune piesele cap la cap,
deseori rămân pe dinafară
sau mor.
Sunt trist pentru că lupta pare a nu se mai încheia niciodată,
pentru că mă simt singur printre atâția oameni care se simt singuri și ei,
iar puntea și liantul
stă la o aruncătură de suflet.
– Ce părere ai, Sara, despre o astfel de rugăciune?
– Ce rugăciune, Ommm?
– Aceasta pe care tocmai ai auzit-o. Pentru că ce e, de fapt, rugăciunea? O stare interioară prin care încerci să pui piesele de puzzle cap la cap. Ha, ha. O stare prin care faci ordine în tine, eliberezi o anumită intenție în Univers, intenție susținută de o anumită energie emoțională. Care ți se pare ție a fi intenția acestui om? Pare a nu mai vrea să facă parte dintr-o lume plină de străini, pare că nu mai vrea să dea un sens acestui puzzle numit viață. Pare că ar vrea să fie într-un loc unde distanța dintre suflete să fie considerabil redusă.
Rugăciune nu e neapărat să reciți niște versete așteptând, ulterior, o salvare pentru că, uite, tu ți-ai făcut datoria și te-ai rugat (pentru că asta înseamnă că nu conștientizezi că tu ești cel în puterea căruia stă propria viață, că nu-ți asumi responsabilitatea pentru tine însuți). Rugăciune, dacă vrei să-i spui așa, este oricând eliberezi o anumită intenție în Univers. Cuvintele contează mai puțin, ceea ce contează este ce se află în spatele lor, emoția ce le dinamizează, și dincolo de emoție, intenția.
Un om poate, de exemplu, sa fiarbă o mână de orez, s-o pună într-un borcan și să se gândească cu dragoste la ea, să-și dorească să rămână cât mai mult timp nealterată. Și poate zice: „te rog, Doamne, ca orezul meu să rămână viu.” În fiecare zi va hrăni acel orez cu gândurile și intențiile sale pozitive. După un anumit timp va constata că orezul ar fi trebuit să se strice, însă nu s-a stricat. „Rugăciunea”, adică intenția din spatele cuvintelor, i-a fost ascultată. Însă cum s-a putut întâmpla una ca asta? Pentru ca orezul să rămână viu, bacteriile care l-ar fi descompus, a trebuit să moară. Bine, acesta este doar un exemplu, pe cât de absurd, pe atât de adevărat. Ce vreau eu să spun este că, uneori, căile prin care intențiile noastre devin realitate sunt complet diferite de cele la care ne-am fi așteptat, uneori complet surprinzătoare. Pentru că Universul nu cunoaște noțiunea de bine și rău, el doar se conectează la intenția omului. Cum e și vorba aia „vezi ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să și primești”.
Oamenii dau vina pe mine și se supără când nu-i salvez, deși și-au făcut rugăciunile, s-au spovedit, au postit, și-au făcut penitențele. Însă, oricum, eu nu am cum să-i salvez. Dacă își pun viața în mâinile mele și se așteaptă că eu să fac un rai din propriul lor infern, se înșală amarnic. Fiecare trebuie „sa-și joace rolul”, să-și trăiască viața în acord cu intențiile care stau la baza ei. Cu toții suntem prinși în joc. Chiar și eu.
– Tu? De ce?
– Întrebarea nu este „de ce”, ci „cum”?
– Huh?
– În fine… m-a luat puțin nostalgia. Se apropie Crăciunul. Eu mă bucur să-i văd pe oameni bucuroși în aceste zile în care, parcă, s-ar programa de dinainte să fie așa. Dar eu mă retrag. Numai că îmi este greu uneori să văd și să simt. Eu simt durerile oamenilor ca și cum ar fi ale mele, nu din prea multă empatie sau bunătate paternă, cum s-ar crede, ci pentru că noi cu toții una suntem. Crăciunul… Această sărbătoare în care toți suntem mai buni, aparent. De ce își amintesc oamenii să fie mai buni tocmai de Crăciun?
– Pentru că, astfel, au ocazia de a face fapte bune.
– Ok, dar în restul timpului îi oprește cineva?
– Poate se simt îndatorați, poate vor să-și mai spele conștiința, iar fiul tău le aduce aminte de asta.
– Mda…poate ar trebui să fie în fiecare zi Crăciunul.
– Ha, ha, da. Am lua-o razna cu toții!
– …pentru că, uite, în fiecare zi se naște câte un Mântuitor.
– Pardon?!?
– Să nu mă acuzi de erezie, Sara, dar puterea, rar, stă în mâinile unui singur om și rar se întâmplă ca un singur om să salveze omenirea. Ideea este că puterea se află în mâinile tuturor și de ei depinde ce aleg ori nu să „salveze”, ce aleg sau nu să distrugă. Oamenii, în ultimul timp, au secătuit planeta cu pretențiile lor de superioritate. Și au uitat să trăiască în armonie afundându-se în lupte de putere fără sens.
Oamenii au vrut tot timpul sa aibă dreptate. Pentru că, dacă au dreptate, se simt puternici. Ei dețin adevărul. Nu există motiv mai mare de război în lumea asta decât nevoia de a avea dreptate însămânțată în însăși nevoia de putere. Cel „înfometat”, pentru a supraviețui, va vrea să posede întreaga lume. Nu putem să ne hrănim cu sufletele altora în speranța că această tâlhărie ne va readuce nouă suflul vital. Cât de mare este Pământul și cât de vast este acest Univers, lor nu le este de ajuns. Pentru că oricâte universuri dimpreună cu ființele ce viețuiesc acolo ar înghiți pe nerăsuflate, nu se vor simți întregi. Nu așa. Pentru că atunci când deții puterea absolută, ori crezi că o deții până la proba contrarie, acest sentiment ajunge să îți compenseze toate golurile tale interioare într-o iluzie inteligent creată de mintea celui însetat, celui înfometat, de mintea celui care se simte singur pe lume, iar, pentru a supraviețui, trebuie să posede întreaga lume. Nebunia pare a nu se sfârși niciodată. Nu până când nu se vor da jos de pe roată. Sau roata vieții se va descotorsi de ei, obosită fiind să poarte pe arcurile sale tot felul de paraziți.
– Ohh…
– Deseori oamenii se simt prinși în corzile acestui Univers care îi poartă de milioane de ani pe note trudite și uită să se bucure de faptul că ar putea fi în armonie. Vor să evadeze din portativ pentru că sunt mai sus de „si” și mai jos de „la” uitând că împreună sunt mai mult de niște note disparate. Corzile vibrând în viață se întind infinit până la „ultimul” strat de piele al acestui Univers. O piele tăbăcită care ne-a purtat în porii ei, inspirându-ne și expulzându-ne de fiecare dată când a trebuit să renască, să-și schimbe pielea.
Unii oameni așteaptă o a doua venire a lui Hristos. Adică e ca și cum ar aștepta un „Iisus pe cruce”, partea a doua. Tot el să-i salveze de demonii lor interiori. Și fac mătănii, postesc, se spovedesc și își fac penitențele. Au impresia că trăiesc curat, ca Iisus, atunci când va veni, să-i ia la brațul lor și să-i poarte înspre ceruri sau ceva asemăntor. Dar dacă această a doua venire nu înseamnă, de fapt, o salvare exterioară? Și dacă niciodată nu a însemnat asta? Dacă, de fapt, se referă la trezirea lor proprie? Atât individuală cât și colectivă? Dacă înseamnă să-și dea vălurile jos de pe ochi? Dacă înseamnă să nu se mai războiască reciproc? Dacă înseamnă să-și asume, înainte de toate, ce au creat și continuă să creeze prin puterea înrădăcinată în „eu și Tatăl una suntem?” Dacă înseamnă să lase loc de bună ziua, să gestioneze mult mai înțelept resursele Pământului, să nu mai fie hapsâni, să nu se mai sclavagească reciproc ori, măcar, să se spele pe dinți din când în când? Ha, ha. Adică simple chestiuni de bun simț. Dacă înseamnă conștientizarea faptului că suntem unul și același lucru, plămădit din același praf de stele?
Ritualurile bisericești prin care oamenii au impresia că își netezesc calea către Răi contează mult prea puțin. Ceea ce contează este omul de dincolo de toate acestea. Ce este în mintea lui, ce este în sinea lui, ce alege el să hrănească clipă de clipă, cum alege el să se construiască. El este orezul fiert din borcan care se poate strica de la sine ori poate rămâne viu în acord cu intențiile sale.
Dar omul vrea să sară peste etape. Se vede pictat în biserici sau cântând la harpă-n Rai, deși toată viața nu a făcut altceva decât să se reprime pe sine, să-și renege umbrele învinovățindu-i pe alții pentru ele, să-și renege fericirea învinovățindu-i pe alții pentru nefericirea lui.
Omul ar vrea să fie sfânt, maestru, iluminat, pentru că sfinții sunt oameni care au făcut pace cu sine, pe care pare a-i nu mai clinti nimic. Ceea ce își dorește omul este liniștea interioară. Altfel cum explici situația celor care toată viața sunt într-o alergătură continuă, care obțin și au, care sacrifică și au mai mult, care ajung să aibă tot ce și-au dorit vreodată, însă care sunt tot neîmpăcați, tot neliniștiți? Care tot nu își găsesc locul pe acest pământ? Pentru că de la un punct încolo, acel mai mult nu-ți mai aduce nicio satisfacție, dimpotrivă, poate ajunge să te îndepărteze din ce în ce mai mult de tine, de năzuințele sufletului tău. Și este greu să renunți de bunăvoie la sentimenul puterii obținut prin a deține, a avea și a face deoarece acesta este precum un drog care te face să te rupi de ceea ce își este prea teamă să confrunți – umbrele tale. Să treci din starea de „a avea” în starea de „a fi” înseamnă să renunți la sentimentul acestei puteri iluzorii care îți înșală simțurile șoptindu-ți cu fiecare treaptă urcată înspre nicăieri că pământul se va clătina sub pașii tăi, că lumea e acolo să te servească pe tine. Lumea e acolo să se servească pe sine, iar tu, ca parte integrantă a ei, nu îi aduci vreun beneficiu subjugând-o.
Când omul nu se poate cuceri pe sine, va încerca să cucerească tot ce este în exteriorul său. Când omul nu poate face pace cu sine, va proiecta războaie în exterior. Căci realitatea nu este altceva decât propria sa proiecție, o proiecție a chipului și asemănării sale. Și cum chipul său are mii de nuanțe, nu știi niciodată ce realitate te va izbi direct în plexul solar.
Omul pare a fi prins de viu în măști ce nu-i mai permit să respire cum trebuie, măști ce i se contopesc cutiei toracice, îngustând-o pentru ca mai apoi să o pietrifice.
Omul va fi mereu scindat de conflicte interioare între bine și rău atâta timp cât nu va înțelege că binele și răul sunt fațete ale aceleiași monede. Sunt oameni care nu înțeleg de ce suferă, de ce nu au noroc, deși ei sunt oameni buni. Norocul și-l face omul cu mâna lui când realizează că el este moneda cu două fețe. Și nu se poate separa de sine. Nu poate alege o singură fațetă pentru că ce-a dea doua îi va stă mereu în umbră. Ideea nu e să alegi între bine și rău, pentru că vei fi mereu scindat de cele două. Ideea e să faci pace cu ele, acceptând că tu ești moneda că însuși întregul. Nu ești neapărat un om bun pentru că ții post, spui rugăciuni ori te crucifici precum nu ești un om rău dacă nu faci toate acestea.
Ideea de rău poate fi înțeleasă prin aceea că omul fuge de sine, omul își neagă slabiciunile, își neagă problemele, neagă realitatea, se hrănește cu iluzii, trăiește hrănindu-se cu iluzii și așteptând o fericirea care nu vrea să vină niciodată. Și în interiorul lui începe să clocotească iadul. Iar pentru că arde prea tare, pentru că nu mai poate face față presiunii, omul ajunge să-și manifeste frustrările prin fapte sau atitudini (auto)distructive. Atunci când omul fuge de sine, atât el cât și toți cei din jur au de suferit.
Ideea este că noi ne putem ridica deasupra răului. Însă acesta este un efort colectiv, deoarece tot colectiv a fost creat. Nu poți lua un psihopat, de exemplu, și să-i spui „înțelege și simte” ori să încerci să-l înduioșezi întrebându-l dacă nu are regrete, pentru că el îți va spune „regret că nu am făcut rău mai multor oameni, pentru că ar fi meritat pentru ce mi-au făcut ei mie”, deși oamenii ăia nu i-au făcut nimic. În mintea lui, oamenii ăia au fost instrumentele prin care s-a răzbunat pe alți oameni care i-au făcut rău. Și tot așa.
E ca și cum ne-am învârti într-un cerc vicios sau am alerga temători pe o roată pentru a nu permite răului să ne ajungă, orice ar însemna acest rău pentru fiecare dintre noi. Un rău din amintirile noastre recreat prin fiecare acțiune prezentă. Încercăm să-l fentăm, în speranța că, cu cât vom alerga mai repede, cu atât îl vom ajunge noi pe el din urma. Coborând pe roată în fuga noastră bezmetică îl vom prinde din urmă și îl vom putea domina. Însă întotdeauna vom fi ori în spatele, ori în fața lui. Ne vom hăitui reciproc. Pentru că ideea nu e să fugi de rău, el se găsește pretutindeni, ca și binele, de altfel. Ideea e să-l transformi. Energia a ceea ce este rău sau a ceea ce este bine nu dispare, ea continuă să se metamorfozeze, să se întrupeze, să se împământeze.
Ideea nu e să fugi de rău sau să te lași acaparat de el, ci să-l transformi. Adică, să te transformi.
Pentru a putea transforma un lucru în altul, o stare în alta, o realitate în alta, procesul schimbării va altera ordinea firească a lucrurilor. Cunoscutul, o anumită perioadă de timp se transformă în haos până devine iarăși cunoscut. Privim la un om și gândim ce viață haotică are, și numai omul, el, săracul, știe cât a investit în acel haos pentru a-l transforma în zona de confort. Privim la lume și, poate, ne gândim ce haos e pretutindeni. Lucrurile bune nu vin de obicei pe calea ușoară. Acum nici nu vreau să mă înțelegi greșit, deoarece eu nu propovăduiesc suferința ca dovadă a progresului, însă uneori o suferință cu sens ascunde în ea darul evoluției. A face ordine în haos nu este întotdeauna ușor iar restructurarea nu este lipsită de suferință.
Suntem mici. Nu știm cât de mici suntem. Suntem, în același timp, mari. Și nu știm cât de mari putem să fim. Ne simțim ca prinși în corzi. În propriile pânze, de parcă ne-am fi născut din oceane de păcate. Și, uneori, uităm să creștem pentru că vrem să distrugem înseși corzile ce ne susțin alegând, în schimb, pânze-capcană. Încheind ședința într-o notă optimistă, sărbători fericite, Sara!
– Dar, Omm…
Mirela Botezatu
