Scrisoare de demult (2)

Draga mea,

Am avut un vis cu tine. Se făcea că ne reuniserăm. De două zile nu mai sunt om. Parcă nu mai sunt același om. În urma fiecărei despărțiri am senzația că îmi pierd din nou o parte din suflet, chiar dacă, cu fiecare zi și cu fiecare an ce trece, am impresia că totul s-a stins. Se pare că e nevoie de un simplu vis ca lumea mea să se întoarcă din nou cu susul în jos.

Oricât m-aș împotrivi, nu mă pot lupta cu această energie vie, în fața căruia rămân complet dezgolit, care mă atrage magnetic și care mă face să mă abandonez complet împăcat cu gândul că renunț la toate sistemele mele de apărare, la toate zidurile. În mod obișnuit fortificațiile structurii mele îi țin la distanță pe cei nepoftiți și funcționează ca un ceas elvețian – nu au dat greș niciodată. Însă în această situație devin niște glume proaste, complet inutile, care se dizolvă ca bulele de săpun. Cele mai impenetrabile ziduri se transformă în fulgi de păpădie rispindu-se în cele patru zări sub respirația ta.

E ceva din altă lume, veșnic viu.

Poate că încă nu mi-am învățat lecția, dacă asta ar fi trebuit să învăț – că nu aș avea nevoie de tine ori de altcineva ca să mă simt întreg. Într-un fel e ciudat pentru că la nivel teoretic știu toate aceste lucruri, însă, undeva, în plan real, o bucată din puzzle nu se așează, iar viața devine de neînțeles și eu nu încetez să mă simt incomplet. Senzația asta nu o am tot timpul. O resimt îndeosebi după ce ne reîntâlnim iar apoi îmi fugi printre degete ca un nisip translucid.

E ca și cum după multă trudă ai ajunge într-un final acasă, iar a doua zi te-ai trezi pierdut pe străzi fără să știi cum ai ajuns acolo, fără să îți dai seama cum ai putea să te mai întorci din nou acasă. Te simți dezrădăcinat, nedreptățit, confuz, ți se pare că orice în afara acelei lumi este mai mult decât searbăd și inutil, ți se pare totul o caricatură de neînțeles. Rătăcești pe străzi mistuindu-te de dor după acasă. Dacă nu ai fi știut că există un „acasă”, poate că ai fi reușit să trăiești în continuare „liniștit”, însă dă-i unui om absolutul și nemărginirea iar apoi dezrădăcinează-l din dumnezeire.

Încă de când eram mic am avut așa o senzație difuză că locul meu nu e aici, că în ciuda vieții de zi cu zi, undeva, ceva, trebuie să fie mai mult de atât. Parcă nu reușeam să pun piesele de puzzle cap la cap sau, dacă le puneam, puzzle-ul părea distorsionat, greșit. Se potriveau toate piesele însă nu exista niciun fel de armonie, de trăire reală. Era un puzzle mecanic, parcă gândit și construit de roboți, nu de ființe umane. E ca și cum ai încerca să reproduci un original al vreunui pictor celebru – toate elementele și culorile sunt la locul lor, însă se vede și se simte că nu este o lucrare autentică, că este o copie, un fals. Așa îmi simțeam și eu viața. Potrivisem toate piesele, făcusem tot ce se presupune că ar fi trebuit să fac, unii oameni chiar mă invidiau pentru asta, însă eu în interior mă simțeam ca o păpușă în care în orice moment oricine putea să înfigă o mie de ace.

Aș putea spune că din momentul în care te-am întâlnit pe tine, viața mea s-a schimbat. Dar sună ciudat asta, pentru că am impresia că am existat împreună dintotdeauna, că am fi fost rupți în două din una și aceeași energie. Ca și cum un suflet mai mare s-ar fi întrupat în doi oameni aflați fiecare la câte un capăt al universului. Oameni care s-au reîntâlnit întâmplător pentru a se despărți iar. Care se tot reîntîlnesc și se tot despart. Ca și cum s-ar fugări unul pe celălalt, ca și cum s-ar atrage iar mai apoi s-ar respinge magnetic. Asta nu vreau să sune ca și povestea aia cu sufletele pereche pentru că nu este deloc vorba de așa ceva. E ceva, nu știu dacă mai presus de asta, dar cu siguranță diferit.

Unii oameni cred în suflete pereche, că ar exista undeva acel partener ideal care, într-un fel sau altul, să îi poată salva de propria lor viață, care să le aducă fericirea și cu care să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți deseori într-un fel de simbioză. Cu tine nu a fost vorba despre asta. Cu tine e vorba despre o iubire care presupune toată libertatea uman posibilă, despre o iubire evolutivă. Eu nu pot să intervin în viața ta cu forța, nu pot să-ți impun nimic și nu pot să am așteptări. Pot doar să mă bucur, să mă bucur de ce avem și să fiu recunoscător pentru că ne-am reîntâlnit, chiar dacă ce am avut nu a respectat niciun fel de rețetă și nu s-a încadrat în niciun tipar; să-mi învăț lecțiile.

Suntem doi oameni care ființează împreună, atunci când sunt împreună, și care ființează separat atunci când sunt separați. Viața niciunuia nu se termină atunci când nu mai suntem împreună. Dar când suntem…. e ca și cum ceva din interior s-ar dezintegra pentru a se reorganiza sub o altă formă mai bună, superioară. E de neprețuit. Viața noastra se restructurează de fiecare dată. Și, chiar dacă nu mai exiști, nu pot să mi te adresez la timpul trecut pentru că încă mă ajuți să înțeleg și să cresc, ca și cum energiile noastre ar fi mereu interconectate, indiferent de factorul timp și spațiu, viață sau moarte.

Cred, într-un fel, că dacă am fi trăit mai mult timp împreună, așa cum doi oameni care formează o relație ar face-o, acest lucru nu ne-ar fi scutit de suferință. Nu cred că am fi fost neapărat potriviți unul pentru altul în acest plan, că am fi putut funcționa normal. Cred că am fi ajuns să ne sfâșiem reciproc, că nu am fi putut găsi vreo manieră „decentă” prin care să gestionăm magia a ceea ce am fi trăit. Cred că nu am fi avut timp să digerăm, să înțelegem și să integrăm ce ni se întâmplă. Dar, până la urmă, asta rămâne doar o ipoteză.

Uite, îți scriam data trecută că alături de tine mi-am dat seama că poți să te înalți, că poți să cobori și, indiferent de câte furtuni ar exista în interior, întotdeauna va exista un centru în care să te ancorezi. Nu aș fi știut că dispun de acest centru dacă nu m-aș fi înălțat și nu aș fi coborât cu tine alături, însoțindu-mă.

Noi doi nu am putut fi împreună decât o scurtă perioadă de timp. Iar eu luptele mi le-am purtat singur. Tu ai fost, de fapt, un catalizator. Ai fost șutul în fund care a însemnat pasul înainte în toate încercările și căutările mele, în aventura mea de creștere și creație. Ai fost energia care m-a ajutat să mă înalț, care a contribuit la coborârea mea în cele mai adânci tenebre ale ființei mele.

Ca și cum mi-ai fi fost oglinda în care s-a reflectat tot ce aveam eu îngropat mai adânc, care m-a ajutat să scot la suprafață ce nici nu știam că există. M-ai ajutat să descopăr că în interiorul meu există o rană de abandon pe care tu doar ai retrezit-o la viață. Și am dat vina pe altcineva pentru asta pentru că nu mi-am asumat responsabilitatea pentru ea, pentru că ar fi fost prea dureros să încerc să înțeleg de unde vine. Apoi am stat și m-am gândit la toate felurile în care eu m-am abandonat pe mine însumi, la toate trădările de sine, la toate compromisurile pe care le-am făcut. M-am gândit la faptul că deseori asociem iubirea cu abandonul și că nu mai suntem dispuși apoi să iubim de frică să nu fim abandonați. M-am gândit la toate credințele mele false…

M-ai ajutat să descopăr, de asemenea, că în interiorul meu există o iubire mai mare și mai amplă decât aș fi știut că e posibil, o iubire care curge și care poate cuprinde tot ce îi iese în cale. M-ai ajutat să înțeleg că atunci când nu-ți mai limitezi iubirea la un singur om, sau mai bine zis când nu te mai atașezi cu încrâncenare de oameni, scopuri sau idei fixe, cumva reușești să te eliberezi și de nevoia obsesivă de control, de nevoia disperată de a poseda persoana aia de lângă tine pe care zici că o iubești.

Pentru că, uite, asta e genul de iubire finită, condiționată, destinată unui singur om care trebuie să fie într-un anumit fel ca să-l iubești tu. Și dacă omul ăla nu e sau nu face ce vrei tu, nu-l mai iubești, adică iubirea dispare. Iar tu rămâi gol și dai vina pe el pentru că ți-a distrus ce aveai mai scump. Și pornești din nou însetat în căutarea unei alte iubiri. Ai nevoie de iubirea altora, ai nevoie să te simți împlinit prin asta, pentru că nu îți dai seama că nimeni nu te poate face să te simți iubit dacă tu nu te iubești pe tine însuți.

Iar uneori trebuie să treci prin adevărate bătălii și drame ca să conștientizezi că nimeni nu te poate face să te simți împlinit, că nimeni nu te poate salva de tine însuți, că orice relație și orice om te va dezamăgi mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, pentru că nimeni nu va fi capabil să-ți ofere ceea ce tu singur nu poți să-ți oferi. Oricât ar face și oricum ar face, nu va suficient, pentru că nu poate compensa o lipsă a Sinelui propriu. Trăind în simbioză te hrănești printr-un altul și niciunul dintre voi nu va putea, astfel, să își acceseze și să intre în contact cu adevărata sa putere lăuntrică.

Dacă pleacă de lângă tine și nu poți fi fericit prin tine însuți, vei fi de două ori mai nefericit. Odată pentru că îl pierzi pe cel pe care l-ai responsabilizat cu fericirea ta, iar a doua oară pentru că nu știi că toată iubirea aia de simți că ai pierdut-o o poți făuri și ți-o poți oferi tu ție. Tu mi-ai arătat că poți să iubești și fără lanțuri, că ar fi posibil să te simți împlinit și prin tine însuți. Pe calea cea grea, ce-i drept.

Adică, mult timp am avut impresia că eu nu mai pot să fiu eu dacă nu te mai am pe tine. Eu nu mă mai simțeam nicicum întreg. Nu are rost să discut acum despre suferința pierderii deoarece uneori cuvintele nu pot cuprinde ceea ce simte o ființă când se simte dezrădăcinată din dumnezeire.

Dar tocmai asta-i ideea – că mi-am dat seama că există o dumnezeire, că ea există în interiorul nostru, când Susul și Josul devin una, când Yin-ul si Yang-ul se întrepătrund. Cum oare aș fi putut să-mi dau seama că am în interiorul meu atât un Sus cât și un Jos, atât un Yin cât si un Yang dacă nu ai fi fost tu să-mi ții oglinda? Dacă nu aș fi realizat că ce căutam în tine, se regăsea deja în mine? Dacă nu aș fi înțeles că uneori trebuie să iubești un om și să suferi când îl pierzi doar ca să înveți cea mai valoroasă lecție – cea a iubirii de sine; lecția iubirii necondiționate, lecția libertății, acceptării, iertării, lecția non-atașamentului. Lecția de a lăsa viața să curgă.

Suntem mai mult de poveștile noastre de viață, de condiționările, de credințele și programările noastre. Suntem mai mult de rănile noastre. Suntem mai mult de încrâncenările și împotrivirile noastre. Suntem mai mult pur și simplu. Trebuie doar să ne dăm voie să fim.

Pe curând…

Prima parte aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *