Dumnezeu la terapie (3)

– Sara, trebuie să-ți fac o mărturisire. Am fost și eu odată om.

– Dar, Ommm… cum… ce vrei să spui cu asta?

– Eu nu am vârstă, dar am avut odată, pentru că m-am întrupat în 3d. Dacă și tu ești nemuritoare fiind om, și eu pot fi om deși sunt nemuritor. Pari puțin bulversată. Te-am luat prin suprindere?

– Păi… știi…

– Uite, simțeam nevoia să mă confesez cuiva. Nu mai voiam să țin secretul ăsta, deși nu e neapărat un secret. Într-una din întrupările mele am fost un preot al dragostei. Un mediator.

– Mediator? Cum adică? Un fel de Cupidon? Ha, ha!

– A, nu… nici pe departe. În Galateea, una dintre planetele de dincolo de soarele violet, „oamenii”, și le spun oameni pentru ca, astfel, să mă poți înțelege mai bine, se nasc cu anumite roluri prestabilite. De fapt, se nasc din ei înșiși. Nu au părinți în sens tradițional. Iar rolurile sunt misiuni personale. Eu eram un preot al iubirii, adică misiunea mea era să creez iubire, în mine și, implicit, în jurul meu. Alții erau Visătorii sau Artiștii, alții erau Muncitorii…

– Dar ce făceau Visătorii? Sună puțin redundant, dar cum poți fi de folos dacă stai și visezi?

– Sara, Visătorii, când visează, ei creează, de fapt, matricea realității. Pentru ca acea matrice să prindă formă, este nevoie de energia Muncitorilor și de cea a Preoților iubirii, cum eram eu.

– Sună ciudat să te aud că ai fost preot. Știi ce se spune despre preoți? Că sunt trimișii lui Dumnezeu. Ha, ha!

– Da, dar nu te gândi la sensul clasic al cuvântului. Pentru că eu, acolo, în calitate de preot, nu promiteam nimănui salvarea contra a ceva anume. Să fim serioși, nici eu, ca Dumnezeu, nu pot să fac asta. Haide, mai bine, să înlocuim sintagma „preot al iubirii” cu „cel care iubește”. Așadar, pentru ca lumea să prindă formă, așa cum era pe Galateea, este nevoie ca, în primul rând, să existe un plan, o matrice. Visătorii creau acea matrice care prindea viață cu ajutorul celor care iubesc. Adică, cei care iubesc își manifestau energia în a da viață acelei lumi. Pentru că iubirea este, de fapt, viață. Apoi muncitorii puneau piesele cap la cap și tot așa.

Imaginează-ți că pe planetă sau în Univers există o cantitate limitată de iubire. De cine depinde limitarea, adică acea „cantitate” de iubire? De cei care o făuresc, o creează. Știm că în corpul uman există o anumită cantitate de sânge, tot așa, în interiorul fiecărui om există o anumită cantitate de iubire. Sămânța iubirii există în fiecare, însă depinde de fiecare cum alege s-o cultive, s-o crească, s-o hrănească, s-o facă să înflorească, să dea rod. Această cantitate de iubire din Univers poate fi, de altfel, nelimitată (ea este, de fapt). Deoarece, dacă omul își activează această putere, o onorează, trăiește cu și în ea, nu mai există limite, blocaje. Ea curge pur și simplu la infinit. Dar acest lucru depinde de cât de mult evoluează fiecare, ca să zic așa. Eu, după ce mi-am terminat misiunile pe Pământ, m-am întrupat în Galateea, unde, ca „cel care iubește”, aveam misiunea de a crea iubire pentru a ajuta ca lumea să prindă viață, apoi m-am dus mai departe și tot așa. Am tot evoluat. Eu am deblocat iubirea din interior din viață în viață, din Univers în Univers până am simțit, cumva, o fărâmă din dumnezeire.

– Adică din tine? Ha…

– Da, se poate spune și așa. Eu eram parte din dumnezeire de dinainte să conștientizez asta.

– Păi, cum adică, nu ești tu Dumnezeul?

– Știi că ți-am zis că nu sunt singurul Dumnezeu din aceste Universuri. Deci nu sunt eu Dumnezeul! Nu exista UN Dumnezeu. Exista o dumnezeire din care facem cu toții parte, suntem, astfel, toți Dumnezei.

– Ommm… mă uit în jurul meu și îmi e greu să cred că suntem toți Dumnezei… sincer…

– Suntem, dar unii oameni pur și simplu nu au activată această componentă. Asta nu înseamnă că ea nu ar putea fi activată. Mă gândeam în ultimul timp că e ca și cum viața ar fi o capsulă pe care am înghiți-o și care ne-ar ajuta să ne întrupăm pentru că avem nevoie de o anumită experiență. Când efectul capsulei se sfârșește, ne trezim din „visare”. Începem să ne trezim. Murim – adică, ne-am ameliorat simptomele și mergem mai departe să căutăm un alt leac, o altă viață, o altă întrupare, până când nu vom mai avea nevoie de capsule pentru că vom fi fost complet sănătoși, întregi și vindecați. Și atunci viața noastră nu ar mai fi pe bucăți… adică nu ne-am mai naște pentru a muri și pentru a ne naște din nou și tot așa.

E ca și cum te-ai naște deja cu o rană și te-ai lupta toată viața să vindeci acea rană sau, cum spune creștinismul, ne naștem în păcat și e ca și cum am căuta toată viața să ne absolvim de vină. Acest „păcat” poate fi pur și simplu rana originară, iar mântuirea poate fi pur și simplu vindecarea de sine.

– Ce rană originară?

– Dacă te gândești, și dacă vrei să mergem puțin în urmă, până și Big-Bang-ul a creat o rană în Kosmos, l-a perturbat cumva.

– Kosmos?

– Da, adică lumea materială, fizică (Cosmosul) plus ceea ce este dincolo de ea (Kosmosul). Anumite curente spirituale sau religioase ne spun că ne întrupăm pentru că avem nevoie să ne curățăm karma, să învățăm anumite lecții și că vom continua acest proces până când vom fi complet imaculați, fără de greșeală. Pare o glumă proastă, nu? Arată-mi pe cineva care este fără de greșeală. Rana originară poate fi o rană care se transmite din viață în viață, din Univers în Univers, până se vindecă. Ca și cum totul ar fi o hologramă sub forma unei păpuși rusești. Dacă păpușa cea mai mică este rănită, rana se manifestă simultan în toate celelalte păpuși, deoarece se conțin unele pe altele, nu doar în formă, ci și în spirit. Pentru că nu există delimitări, nu poți să împiedici ca energia păpușii mici să nu schimbe energia păpușii de deasupra ei și tot așa. Vorbim cumva de o vindecare și de o rană colectivă. Dacă cea de-a treia păpușă se vindecă, va simți acest lucru, într-o anumită formă, și prima păpușă și tot așa.

– Da, dar asta e ca și cum totul se întâmplă deodată. Adică viețile anterioare și toate acestea se întâmplă deodată, acum.

– Și cum ți s-ar părea asta?

– Mi s-ar părea ciudat. Nu înțeleg.

– Noi, ca oameni, percepem timpul liniar. Dar timpul nu este liniar. Timpul nu există sub această formă.

– Da, dar vezi, oamenii îmbătrânesc și se schimbă în timp. Oamenii mor! Deci timpul există! Dacă n-ar exista, oamenii ar fi nemuritori, n-ar mai îmbătrâni, n-ar mai muri. Nu-mi poți spune că asta e o iluzie!

– Ei bine… nu spun că ar fi neapărat o iluzie, spun că noi creăm realitatea în funcție de anumite standarde pe care le stabilim tot noi. Noi zicem că vom trăi până la optzeci sau o sută sau o mie de ani, noi stabilim că ziua are 24 de ore, noi stabilim ora de vară și cea de iarnă și tot așa.

– Adică, dacă eu zic că trăiesc până la 1000 de ani, voi trăi atât pentru că așa zic eu? E aberant…

– Astea sunt doar exemple, nu lua totul chiar mot-a-mot. Vreau să zic că este posibil ca lucrurile să fie diferite față de cum le credem noi, față de cum le-am bătut noi în cuie. În plus, privește totul ca pe un efect cumulativ. Dacă noi nu putem cuprinde cu mintea noastră faptul că toate viețile noastre se întâmplă acum, în Universuri diferite, sau că suntem una și aceeași energie întrupată diferit, asta nu înseamnă că nu ar fi posibil ca acest lucru să se întâmple…

– Ommm… ai devenit tăcut de câteva minute. Nu aș fi vrut neapărat să-ți zdruncin liniștea, dar, spune-mi, la ce te gândești?

– Iubirea… uite am asistat ieri la o nuntă. La vreo o mie chiar. „Ne-am adunat astăzi aici ca să-i unim în Sfânta Taină a căsătoriei pe X cu Y, pe X cu X, pe C cu Z… Vă promiteți, în fața lui Dumnezeu, că veți fi alături unul de celălalt, la bine și la greu, în sănătate sau în boală, până când moartea vă va despărți?” Da, spuneau ei toți în cor. Nu mai știu ce alte promisiuni și-au făcut deoarece eu, în general, nu prea cred în vorbe și mi-am pierdut repede interesul. Dar, vezi, eu știu ce e în inima lor, chiar și atunci când nici măcar ei nu știu asta sau au impresia că nu știu. Eu știu că nu mă pot baza pe promisiunile pe care și le fac ei, pe care le fac în fața mea. Oamenii sunt de multe ori „mânați” în această „sfântă taină” din motive care nu au nicio legătură cu iubirea. Există mult prea multă ipocrizie în relațiile noastre. Ne înlănțuim partenerii, îi controlăm, îi condiționăm, îi șantajăm, îi manipulăm, îi rănim dinadins… pur și simplu pentru că nu reușesc să ne satisfacă pretențiile noastre egoiste, pentru că nu reușesc să ne umple golurile, să fie sclavii noștri emoționali și de altă natură. Ei nu au voie nici măcar să privească pe altcineva, pentru că asta e trădare! Dar noi, da. Unul îi spune celuilalt „dacă mă iubești… faci cum vreau eu, ești cum vreau eu, simți cum îmi convine mie mai bine…”, ceea ce din start implică o condiționare și un șantaj emoțional de joasă speță. Mulți își împart viața cu cineva doar din teama de singurătate, din dependență, din frică, din interes, însă sunt profund nefericiți, pentru că nu pot găsi în exterior ceea ce ar trebui să caute în interior. Mai bine cu răul deja cunoscut… Dar nu ar fi mai bine fără niciun fel de rău? Ce scop mai nobil poate avea o relație în afară de a reprezenta un cadru în care tu te poți exprima pe tine în totalitate, unde poți avea încredere cu adevărat în tine, în viață, în tot ce se întâmplă în viața ta? Să ai încredere că orice s-ar întâmpla, tu poți fi bine. Dacă ajungi să fii mai puțin decât erai înainte de a intra în acea relație, să te îndoiești de tine însuți, să te simți ca și cum un nor negru ar atârna tot timpul deasupra ta, pleacă. Vei rămâne din ce în ce mai puțin până când nu va mai rămâne nimic din tine, în afară de regrete și multe răni. Cum ar fi ca oamenii să-și rescrie jurămintele?

„Promit că voi fi alături de tine atât cât voi simți eu, în autenticitatea mea. Că nu te voi minți și că nu mă voi minți doar pentru a întreține o iluzie. Te accept așa cum ești și te iubesc pentru ceea ce ești. Nu încerc să te schimb doar pentru a corespunde mai bine unui anumit ideal din mintea mea. Dacă nu te accept pe tine, cel adevărat, cel de dincolo de măști și promisiuni, mă voi elibera și te voi elibera. Nu te voi crucifica pe altarul „sfintei taine” și nu te voi prinde cu ace, de viu, în rama de deasupra patului. Înțeleg că poate te vei schimba, că poate eu mă voi schimba. Îți voi onora ființa chiar și atunci când dorințele tale nu vor coincide intereselor mele. Mă voi iubi și mă voi respecta suficient de mult pentru a nu te face pe tine „dealer-ul” meu de confort și iubire. Înțeleg că siguranța, iubirea, pacea și puterea pe care mi le doresc depind de mine și nu te voi împovăra pe tine cu responsabilitatea fericirii mele. Te voi lăsa să fii cine vrei să fii, iar dacă nu voi putea trăi cu cine ești tu, cel adevărat, voi pleca. Îți voi oferi atât cât simt, din ceea ce am, din ceea ce sunt. Cu cât sunt eu mai mult, cu atât îți voi putea oferi ție mai mult. Nu te voi trata cu lipsă de respect și nu voi accepta să mă tratezi cu lipsă de respect. Voi căuta întâi în mine răspunsurile și îmi voi asuma partea de responsabilitate. Îmi doresc ca uniunea noastră să fie un spațiu în care să putem crește, unde să putem intra în contact cu iubirea din interior, exprimându-ne Sinele nostru cel mai înalt, nu o colivie în care ne posedăm reciproc crud, nedrept și incert. Am încredere în mine și am încredere în tine. Îmi doresc să fim împreună până când moartea ne va despărți, iar dacă acest lucru nu va fi posibil, voi fi recunoscător că ai făcut parte din viața mea, atât cât ne-a permis timpul, atât cât ne-am permis amândoi să fim bine împreună.”

Ceva în sensul ăsta, Sara. Un om care spune că iubește nu îl mutilează pe un altul, nu-i face rău, nici pe interior, nici pe exterior. Nu caută sa-l rănească intenționat pentru a-i slăbi puterea, pentru a-l putea domina mai bine, pentru a-l asupri mai cu îndârjire. Nu profită de faptul că omul acela s-a deschis în fața sa, odată ce i-a câștigat încrederea, tot în numele iubirii, pentru ca ulterior să facă din ceea ce a fost un rai, o cocină de porci. Un om care spune că iubește nu-i va cere celuilalt să-și sacrifice propria fericire pentru el. Iar daca nu pot fi fericiți împreună, ce rost are? Un om care nu iubește, însă spune că iubește, își „iubește” partenerul doar pe cruce. E ca un fetiș sufletesc. Unul sadic. Te iubesc doar dacă ești pe cruce. Daca nu mai ești pe cruce, nu te mai iubesc.

Eu, oricum, nu cred în promisiuni și jurăminte, nu neapărat pentru că m-aș îndoi de persoana din fața mea, ci pentru că știu cât de mult se pot schimba oamenii. Chiar și ei rămân surprinși de asta. Nu suntem pe acest Pământ ca să ne înlănțuim, să ne sclavagim reciproc… o să mai treacă timpul… o să vadă și ei asta, mai devreme sau mai târziu. Oricum, eu nu am ce face. Nu pot interveni în viața lor cu forța și nici nu mi-aș dori. Îi respect suficient de mult pentru a mă încrede în deciziile lor, oricare ar fi acelea. Binele și răul sunt, în fond, două fețe ale aceleiași monede, așa cum Raiul și Iadul ar putea fi două fețe ale aceluiași suflet ce-l poartă în interior. Ei sunt cei care „dau cu banul”. Eu doar observ, îi ascult și îi conțin. Le las spațiu și îi las să se desfășoare. E viața lor, nu a mea. E raiul sau iadul lor, nu al meu. Matricea există deja, ei aleg căile pe care le clădesc în viața lor. Ei dau viață propriei vieți.

În lumea asta se întâmplă tot felul de nedreptăți la care nu putem găsi o explicație rațională, oricât de mult ne-am strădui – poți să dai vina pe karmă, pe legea atracției sau… eu știu… Facem niște alegeri, de multe ori inconștient, și ne trezim puși față în față cu rezultatul acțiunilor noastre, a unor intenții și gânduri pe care le materializăm vrând-nevrând. Dacă am deveni mai conștienți, poate realitatea noastră ar arăta altfel. Dar se întâmplă și lucruri bune. Se întâmplă și multe lucruri bune…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *