Una dintre angoasele existențiale ale omului este lipsa de sens. Astfel că, unul dintre cele mai terifiante lucruri este să îți petreci viața căutând răspunsuri la întrebarea „ce sens are viața?” și să nu le găsești niciodată.
Omul se naște, iar, apoi, treptat-treptat, intră într-o cursă contracronometru în care scopul este să găsească scopul.
Dacă la un moment dat găsește acel ceva care îi dă sens și scop, se agață de el. Dar, chiar și așa, parcă nu e suficient. Parcă trebuie să fie ceva mai mult de atât. Căutarea parcă nu se încheie niciodată.
A te agăța de scopul tău înseamnă a te atașa de el, înseamnă a-ti da sens prin ceea ce crezi tu că ar fi acesta. Dar există situații în care totul se schimbă, sau puțin câte puțin se schimbă totul, iar apoi constați, din nou, că totul s-a schimbat fără a realiza când.
De exemplu, un om poate crede că scopul lui este să îi servească pe alții prin meseria de medic. Să presupunem prin absurd că această meserie nu ar mai exista, că ființele nu ar mai avea nevoie de medici. Că s-ar putea autovindeca sau că nu s-ar mai îmbolnăvi niciodată. Atunci, omul-medic care s-a atașat de acest scop, se va simți, probabil, golit, deznădăjduit, lipsit de sens. S-a identificat cu meseria sa, pe care a identificat-o cu scopul său. Atașamentul de scopul său îi cauzează această suferință. Acum omul trebuie să-și găsească un nou scop. Poate o nouă meserie prin care să-și definească scopul. Pentru că, uite, meseria s-a dus, dar pasiunea din om nu s-a dus niciunde. Omul nu s-a dus niciunde. Omul poate să-și găsească un alt scop, să pornească din nou în căutări.
Să zicem că omul acesta, sau oricare altul, se îndrăgostește și își face o familie. Acum are un alt scop. Apoi, printr-o întâmplare nefericită, își pierde familia și simte că, din nou, și-a pierdut rațiunea de a fi. Trebuie să-și găsească un alt scop dacă vrea să mai trăiască. Se afundă în muncă, în distracții, în plăceri de moment, dar toate acestea nu îi dau un sens. Parcă nu găsește niciunde și nicicum ceea ce l-ar face să se simtă împlinit, împăcat, liniștit. Tot caută, nici el nu știe exact ce.
Omul este programat genetic să fie nemulțumit, să vrea mereu mai mult, să se autodepășească. Indiferent cât ar avea, vrea mai mult. Goana spre mai mult, nu neapărat înspre mai bine, pare a fi cea care să îi cauzeze angoasele. Pentru că obține ce își propune iar după scurt timp se simte din nou nemulțumit și gol. Sau nu obține și se consideră a fi un ratat. Caută să acumuleze mai mult în exterior chiar dacă în interior secătuiește. Dacă bogățiile se trăiesc interior, omul se simte împlinit și mulțumit.
Dacă omul crește pe verticală, adică în interior, are șanse să găsească ceea ce caută de o viață întreagă – împlinirea de sine, acceptarea de sine, neîmpotrivirea sau neînverșunarea ca stare de spirit, pacea. El crește și se umple de sine, în cel mai bun sens al cuvântului. Este plin de sine, dar este o plenitudine cumva smerită, nu este o plenitutdine arogantă. Pentru că cei plini de sine într-o manieră arogantă se umflă în pene artificial, pentru a umple, într-un fel, un gol interior. Cei plini de sine într-o manieră smerită nu au nevoie să demonstreze nimic nimănui pentru că ei nu își iau puterea de la alții, prin validările și invidiile pe care le-ar stârni. Ei nu zic „uite cât de plin sunt, invidiază-mă”, ci zic „da, sunt plin, iar dacă plenitudinea mea te-ar putea ajuta, mă bucur”.
Pe de altă parte, mă gândesc că, poate, tocmai prin această căutare a sensului vieții, viața noastră devine lipsită de sens. E ca și cum ne-am pune fericirea în mâinile Fetei Morgana. Pentru că ajungem să nu mai trăim ce avem acum și ce suntem acum, gândindu-ne că fericirea și împlinirea de sine vor veni odată ce vom găsi acel sens și scop suprem. Sau avem impresia că odată ce îl găsim, nimic nu ne va mai putea atinge în vreun fel, ca și cum vom trăi într-un perpetuu extaz.
Iar mie povestea asta a ajuns să mi se pară similară cu poveștile de dragoste marca Disney. Adică ajungem să credem că numai atunci când ne vom găsi un așa zis scop anume vom fi fericiți, cum putem crede că fericirea noastră ar sta în mâinile unui prinț pe cal alb sau a vreunei prințese adormite. Ne punem destinul în mâinile unor idealuri. Iar ele se numesc idealuri tocmai pentru că nu există în realitate. Ajungem să trăim în povești, să ne spunem povești și să credem în ele. Iar când povestea nu se mulează pe realitate, suferim teribil și dăm vina pe editură că nu a atașat și o baghetă magică basmelor pe care ni le-a vândut.
Totul este într-o continuă schimbare, este normal ca și scopurile noastre să se schimbe. Împlinirea vine prin acceptarea de sine, prin adaptare, prin renunțare la a mai urmări fericirea undeva în viitor, contopită în joburi sau oameni pe post de scop în viață.
Poate că nu există răspunsuri. Poate că tocmai acest gând ne poate elibera. Poate că nu trebuie să ne petrecem viața căutând ce nici noi nu știm ce și fiind dezamăgiți că nu găsim. Poate că sensul vieții este să o trăiești pur și simplu, cu bune, cu rele. Să accepți ce nu poți schimba și să schimbi ce stă în puterea ta. Să îți faci planuri și obiective, dar să nu îți pui întreaga fericire pe seama lor și să nu te judeci prea asupru dacă nu-ți ies. Poate că nu erau potrivite pentru tine, poate că trebuie să regândești strategia.
Să ai capacitatea de a te adapta din mers. Să îți dai seama că ce ți-ai dorit cu înverșunare acum cinci ani poate să nu te mai reprezinte în acest moment și că e la fel de ok să „let it go” și să te îndrepți spre altceva.
Să fii conștient de faptul că nimic nu este pentru totdeauna – oamenii se schimbă, relațiile se transformă, ne confruntăm cu pierderi. Să trecem prin toate, să ne acordăm permisiunea de a ne bucura, de a aprecia și de a fi recunoscători pentru ce avem; de a plânge sau de a fi îndoliați iar apoi de a ne continua viața.
Să poți să faci pace cu tine chiar dacă ai impresia că te-ai dezamăgit. Chiar dacă te-ai schimbat, chiar dacă, între timp, prioritățile, gândurile sau percepțiile tale s-au schimbat. Poate că schimbarea nu este neapărat un lucru rău, oricât de atașați am fi noi de ceea ce ne este familiar și confortabil.
Să ai încredere în tine că orice ți-ar aduce viața în cale, vei putea ateriza în picioare. Și chiar de cazi, să nu te pedepsești pentru asta. Important e ce faci după ce ai căzut. Plângi dacă te doare, dar apoi ridică-te. Este normal să mai și cădem, să avem stări „ciudate”, să fim triști, să ne simțim deznădăjduiți. Până la urmă, emoțiile noastre ne vorbesc. Ne sunt semnale de alarmă, ne sunt ghizi. Să învățăm să le ascultăm, în loc de a le reprima. Negative sau pozitive, sunt trăiri care fac parte din afectivitatea umană. Dar să nu le permitem să ne definească. Să nu ne etichetăm aiurea și pentru totdeauna. Să fim atenți la ce și cum gândim și cât credit acordăm gândurilor noastre. Până la urmă, un gând e adevărat doar dacă tu crezi că este.
Să învățăm ceva din experiențele și rănile noastre și să știm ce greșeli să nu mai repetăm. Să nu ne dăm bătuți, dar nici să ne înverșunăm în lupte care nu ne aparțin, care nu au o miză reală.
Să fim mult mai ancorați în noi înșine, mai prezenți în propriul trup, mai atenți la nevoile noastre. Mai blânzi și mai răbdători cu noi înșine. Nu ne fugărește nimeni. Nu scrie niciunde că toți trebuie să facem aceleași lucruri în acelați timp sau la aceleași vârste. Fiecare are propria busolă interioară.
Să învățăm să ne lăsăm ghidați de această busolă și să trăim așa cum ne dorim, așa cum simțim. Să nu ne mai forțăm să facem lucruri doar pentru că alții le fac sau pentru că „așa se face”. Să ne respectăm mai mult sinele, să spunem „nu” atunci când vrem să spunem „nu”, să iubim atunci când vrem să iubim. Să trăim la timpul nostru, în ritmul nostru.
Să punem întrebări în loc de a interpreta și să învățăm să stăm și în liniște. Să prețuim liniștea.
Să putem sta în liniște, noi cu noi înșine sau cu cei din jur, fără a avea nevoie de a o acoperi cu prea mult zgomot, numai pentru a ne distrage atenția de la ce simțim, de la ce experimentăm chiar acum.
Să fim prezenți. Și conștienți. Iar, uneori, când ni se pare că suntem cei mai nefericiți oameni din lume, să facem o baie luuungă și să dormim. Poate că, a doua zi, ne vom simți altfel.