Aveam un sentiment ciudat, cum că timpul se comprimă și devine o pastilă pe care urma s-o înghit și sa mă poarte înspre alte universuri, ori înspre alte dimensiuni ale sinelui. Îmi doream să curgă eternitatea prin mine și să o privesc ca și cum aş sta pe malul unui râu și aş arunca cu pietre-n apă să fac valuri, să treacă timpul. Îmi doream să mă apun odată cu soarele, contopindu-mă cu marea, devenind în sfârșit ceva, ceva demn de privit. Îmi doream „să ies din mine” și să mă transform într-un tablou, un tablou apocaliptic al reîntregirii, iar ea să mă privească, stingheră și mahmură de pe mal, și să se prăbușească dezolant în fața operei de artă care i se revela.
Îmi doream să o posed, să îi pătrund prin vene ca o substanță invazivă de contrast, care să o facă să ardă, să o facă să se simtă vie din nou, să o pot simți vie din nou. Îmi era dor de ea, de amprentele ei. Avea un fel de du-te-vino care mă făcea mereu să pierd trenuri, care mă făcea să cred că există în acest univers o singură planetă, unde există un singur oraș, unde există o singură casă locuită doar de noi doi. Îmi doream să o văd tot timpul mahmură sau în sevraj. Să-mi simtă lipsa, să mai ceară încă o doză.
*
– Îmi trebuie un vis nou, îi spuneam…
– Ce vis, dragul meu?
– Un vis pe care îl simți ca pe o amintire, ca și cum ți s-ar fi întâmplat deja tot ce visezi și în care să te întrebi mirat de ce îți este dor de niște momente pe care nu le-ai trăit niciodată, însă cu toate acestea, să simți că îți aparțin. Un vis dintr-acela în care să arzi doar visându-l.
– Asta ce înseamnă?
– Asta înseamnă că îmi este dor de niște momente pe care nu le-am trăit niciodată. E ca și cum în interiorul tău ar exista un Dumnezeu care ar ști exact de ce ai nevoie și care ar încerca să-ți arate calea. Ca și cum ți-ar șopti într-o limbă aparent necunoscută, dar limpede, că nimic din ce-ți dorești nu reprezintă un pericol, un teritoriu necunoscut, ceva ce nu ai fi capabil să înfăptuiești. Ca și cum ai fi avut odată capacitatea de a face asta, ca și cum ai fi trăit toate acele momente însă ai uitat de ele, de puterea ta. Și pentru că le-ai trăit, ți-e dor. Pentru că și acum îți dorești să le trăiești, dar asta nu se întâmplă.
– Nu înțeleg…
– Uite, mai știi când ne-am cunoscut noi prima dată? Nu aveam de unde să știu că o să te întâlnesc tocmai pe tine, însă, cumva, parcă anticipasem asta, iar pe parcurs, am avut așa o senzație că noi doi am mai trăit cândva toate aceste momente. Când te-am cunoscut prima dată, mi-am dat seama cât de dor mi-a fost. Mă gândeam cu groază la tine, pentru că de fiecare dată reușeai să-mi dai lumea peste cap, însă îmi doream cu disperare să faci asta. Te așteptam cum își așteaptă un dependent de droguri doza.
– Asta nu sună prea flatant…
– Și ce importanță are cum sună? Eu îți spun ce am simțit. Și, bine, fie, Mara… nu-mi place cum decurge visul ăsta…
– Ha, ha! Poate îți trebuie un alt vis, din nou!
– Nu, ascultă-mă! Visul se va repeta până când nu voi fi eu cel care va trage cortina! Îți spuneam înainte că-mi trebuie un vis nou. Într-adevăr. Și de aici a pornit toată discuția asta. Eu nu voiam să vorbim neapărat despre noi. Eu voiam să mă ajuți să-mi dau seama care este visul meu. Cel nou, adică!
– Da… dar se pare că noul tău vis are legătură cu mine. Altfel, de ce m-ai fi chemat? De ce tocmai pe mine?
– Nu are legătură cu tine, are legătură cu mine… Uite, eu sunt căsătorit acum. Oricum nu se mai poate face nimic.
– Ha, ha! Mă faci să râd!
– Mara, încetează odată cu ironiile tale și mai bine spune-mi dacă vrei să mă ajuți sau nu!
– Desigur… Dar știi ce mi se pare amuzant? Că eu sunt, de fapt, o plăsmuire a inconștientului tău. Tu ești cel în mâinile căruia stă puterea de a controla visul, și cu toate acestea te lași influețat de o fantasmă a inconștientului tău. Dar, fie, dragul meu… Sunt numai ochi și urechi. Haide să vorbim despre visul tău și să-mi spui cu ce te pot ajuta.
– Mara, știi cum e să arzi pe interior, ermetic? Să simţi că te înăbuşi în propriul tău foc interior, în propria ta pasiune pe care încerci s-o dai uitării cu fiecare moment în care te laşi furat de viaţă? Şi că ai uneori senzaţia că ai da şi sufletul propriei mame, numai să iasă ceva de acolo? Iar eu, de altfel, o iubesc pe mama foarte mult. Ştii cum e?
– Da. Dar ce vrei să spui cu asta? Ce pasiuni ți-ai dat uitării?
– Uite, Mara, știi deja că eu sunt căsătorit de zece ani. Aaaaah!!!!! După cum spuneam, sunt căsătorit de cincisprezece ani.
– Dar parcă ai zis zece!
– Mara, mă asculți sau vrei să faci pe deșteapta? Zece, cincisprezece, ce mai contează? În tot acest timp nu mi-am înșelat niciodată nevasta și…
– Serios? Și stai puțin, nevastă? Păi aia e iubita ta pentru tine, nevastă?
– Te urăsc!
– Ba nu, nu mă urăști! De ce te-ai enervat așa de tare? Adu-ți aminte… trebuie doar să numeri până la zece și o să treacă. Și apoi… trebuie doar să repeți procesul!
– Mda, și o să-mi duc toată viața într-o numărătoare continuă!
– Mda, de parcă viața ar fi altceva….
– Eh, nu asta e ideea.
– Ba asta e ideea! Te enervezi degeaba! Dacă ți se pare atât de revoltător că trebuie să-ți duci viața într-o numărătoare continuă, păi fă ceva să nu te mai găsești nevoit să numeri o viață întreagă până la zece și apoi să reiei numărătoarea!
– Eu sunt căsătorit acum. Deci…eu sunt căsătorit acum!
– Da, am înțeles! De ce tot repeți asta?!
– Pentru că, uite… eu sunt…
– Da, tu ești….căsătorit?!
– Ha, ha! Văd că nu te lași! Da, sunt căsătorit și uneori am impresia ca încep să înțeleg din ce în ce mai bine cuvintele tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
Îmi aduc aminte de una dintre aniversările mamei. Mare forfotă și zarvă. Stăteam la curte și peste tot era plin de fel și fel de oameni. Mese întinse, muzică, tămbălău. Mama nu știa cum să se mai împartă între toți. Eu mă învârteam ca un un copil bezmetic peste tot, urlam, cântam, mă încăpățânam să-i enervez pe toți ăia, ah, ce-mi plăcea să mă iau în gură cu ei! Îi întrebam fel și fel de lucruri impertinente numai să-i enervez. Tata îmi dădea vreo două peste cap, mă făceam că plâng și apoi îmi continuam lipsit de scrupule ritualul sadic. ,,Dar, nenea Gheorhiță, de ce n-a venit și tanti Aglaia? Că ai închis-o matale în grajd pentru că e o vacă mare și nespălată? Că așa i-ai zis sâmbăta trecută lu’ tata. V-am auzit eu când stăteam la rând la pâine, atunci când ați aruncat cu berea după mine, că ce caut eu la cârciumă? Păi ce să fac, ‘nea Gheorhiță, că nu eu am pus cârciuma laolaltă cu brutăria?!
-’Tu-ți neamu’ mă-tii de copil! Las că vezi tu! Ce să văd? Eram fugit de mult și tata, oricum, uită repede. Eram și eu un… cum se zice…un copil neastâmpărat.
-Bine, bine. Deci astea au fost cuvintele tatălui tău de ți-au rămas întipărite în minte?
-Nu. Văd că nu ai răbdare deloc să mă asculți. De un 8 martie ne dăduse doamna învățătoare o compunere în care să spunem de ce o iubim pe mama. Și eu am stat și m-am gândit și am scris: ,,Pentru că tu, scumpă mamă, mi-ai dat naștere. Pentru că ai avut grijă de mine și ești lumina ochilor mei, căci fără tine nu aș exista”. Mda… nu eram un elev foarte iscusit. În fine. Nu am fost foarte mulțumit de compunerea mea și voiam neapărat să iau zece. Și atunci m-am dus să-l întreb pe tata… poate-poate mă inspiră în vreun fel: ,,Tată, de ce o iubesc pe mama?” Și el mi-a spus: ,,Nu știu, tată, că-i mă-ta”., „Dar tu, tată, de ce o iubești?” Altă întrebare impertinentă. S-a îngălbenit puțin, dar mi-a răspuns repede: ,,Eu pe mă-ta o iubesc, că e mama ta şi nevasta mea, iar nevasta e bună să fie acolo”. Și în timp ce spunea toate astea, ofta de parcă s-ar fi terminat lumea. Da, bine. O iubea pentru că era mama mea și nevasta lui. Adică o iubea din obligație, că era mamă și nevastă? Doamne, Dumnezeule, mă trec toți fiorii când îmi aduc aminte.
– Mara, eu sunt căsătorit acum și mă gândesc cu groază la faptul că iubita mea a devenit mama. Adică nevastă și mamă.
– Poftim? Dar ea e tot iubita ta, numai că este şi soție și mamă. Astea-s roluri. Ca și ale tale. Ce mama naibii?!
– Da, da, bine, însă nu înțeleg de ce stă atâta în bucătărie. De ce îi place să se piardă printre oale și cratițe?
– Poate este pasionată de gătit! E ceva rău în a avea pasiuni?
– Nu, nu. Numai că mi se pare că se pierde, nu din pasiune, ci așa… să se piardă. Că şi pierderea asta… e cumva… aşa… tot pierdere. Adică există o pierdere du bun augur şi una de rău augur. Cea de bun augur e aceea în care simţi că te pierzi în sensul în care te afunzi în tine pentru a ieşi de-acolo mai bogat, prin ceea ce faci, prin ceea ce experimentezi. O pierdere de rău augur e aceea în care te pierzi doar ca să uiţi de tine, de viaţa ta, de sentimentele şi de gândurile tale. Doar aşa… ca să-ţi întăreşti poziţia de scârbă antisocială, de roboțel… prin repetarea automată a anumitor acţiuni care-ţi iau gândul de la visurile tale, de la dorinţele tale, de la tine însuţi.
– Scârbă antisocială? Asta de unde ți-a venit?
– Ei, nu în sensul că ar fi vreo psihopată care îi urăște pe toți… ci în sensul în care altor oameni li s-ar părea indezirabilă această tendință de evitare.
– Evitare a ce?
– A lor!
– Adică, dacă nevasta ta gătește mult, înseamnă că urăște oamenii?
– Nu, înseamnă că îi evită!
– Păi… ce oameni evită?
– Ah..!
– Ce oameni evită?
– Nu știu, poate pe mine?
– Și de ce crezi că te evită?
– Pentru că nu mă mai iubește…
– Tu o mai iubești pe ea?
– Ah… te rog…
– De ce ții cu dinții de o iluzie doar să nu păreți amândoi niște așa-zise scârbe antisociale?
– Nu, nu….păi nu am fi. Scârbele suntem noi între noi. Nu împotriva altora.
– Și cine contează mai mult în această ecuație? Voi… sau alții?
– Mara, taci odată! Eu sunt, în fond, responsabil, organizat, decent. Mă dedic în ceea ce fac, nu neapărat pentru că asta mi-aș dori, ci pentru că așa trebuie. Plus că mă pricep. Sunt capabil să merg până în pânzele albe pentru a-mi respecta o promisiune ori un angajament pentru că am simțul datoriei. Încerc întotdeauna să fac ceea ce este corect. Măcar eu să fac asta. Am nevoie ca lucrurile să se desfășoare după o anumită ordine, orice altceva simt că m-ar destabiliza.
„Simt”….
Ah… și cum ar fi să-mi dau voie să simt și altceva în afară de ceea ce consider că este decent să simt? Cum ar fi să-mi dau voie să mă afund în mine ca într-o mare adâncă și liniștită? Să mă scufund printre toate amintirile, toate iubirile, toate revoltele, toate sfâșierile și, cu toate astea, să nu mă înghită nicio furtună, să nu mă răpească niciun pirat, să nu mă vrăjească nicio sirenă? Iar apoi să-mi dau un șut în fund și să mă… să mă… să mă îmbrățișez cu totul, în plenitudinea a ceea ce sunt eu, mai mult decât ceea ce am învățat că trebuie să fiu, mai mult decât mi-au spus părinții, iubitele și cei ce mă-nconjoară.
Eu sunt fericit cumva așa… adică nefericit nu sunt. Nu îmi permit acest lux deși… uneori îmi vine să las totul în urma mea și să plec. Unde? Încă nu știu. Pur și simplu să plec. Să mă eliberez și de mamă și de tată… parcă îi și aud… „Fii puternic! Fii perfect!” „Sunt. Nu vedeti?” „Ba da, dar tu vezi că nu-ți aparții? Fii puternic, fii perfect dacă asta îți dorești. Sau fii ce-ți dorești să fii și o să realizezi pe parcurs ce și cum. Fii cel care nu are voie să greșească, un adevărat cap al familiei. Fii ceea ce noi nu am fost. Fii tu! Sau nu. Ha ha!”
Nu e ca și cum s-ar întâmpla ceva spectaculos în interiorul meu. Mă trezesc, încerc să-mi beau cafeaua, îmi sărut soția, hrănesc copilul, îmi duc soția la lucru, mă duc la lucru, mă întorc de la lucru, îmi iau soția de la lucru… lucru, lucru, copil, copil, soție, soție. Nu mă înțelege greșit. Nu mă plâng, numai că, uneori, între noi fie vorba, îmi vine să-mi micșorez soția și copilul, pe mama și pe tata, să-i lipesc pe parbrizul mașinii și să plec în lume.
Însă uneori îmi doresc să se întâmple… să simt ceva spectaculos în interiorul meu. Nu pot să dorm. Adorm odată cu zorii și mă trezesc la un pas distanță. Mă îndepărtez din ce în ce mai mult… de mine… iar dimineața… oh! Cât urăsc dimineața! Pentru că trebuie să-mi pun din nou masca, să joc din nou același rol care m-a consumat pe interior ca un cancer care se insinuează pe nesimțite… Trebuie să mă dezactivez emoțional, oarecum, și să intru într-o stare de hipervigilență, ca și cum aș fi un șoricel pe o roată care trebuie să alerge încontinuu și să aibă grijă să nu se răstoarne cu tot cu roata. Mor, Mara, mor! Ce să fac?
– Ce să faci?! A, te-ai pierdut. Mi-e clar. Dragul meu, haide să revedem cum a decurs discuția noastră de până acum. M-ai chemat în visul tău pentru că aveai nevoie să te ajut să-ți dai seama care este noul tău vis. Mai pe scurt, te-ai cam scârbit de viața ta și ai chef de altceva, însă nu ai curaj să ți-o schimbi, așa că mai stai la consfătuiri dându-ți cu stângul în dreptul. Spui că nu-ți permiți luxul de a fi nefericit? Păi ești oricum. A, că poate te minți că ai fi fericit, asta e altceva. Buuuuun. Apoi, strofocându-te să-ți dai seama care este acel nou vis, ai început să-ți amintești de mine, prima și marea ta dragoste interzisă, pentru că n-ai reușit nici acum să faci pace cu mine și pentru că te bântui în continuare. Și pentru că ți-ai dori să te simți la fel de viu ca atunci când erai îndrăgostit de mine. Şi ce te-ai gândit? Să-mi mai vorbești puțin despre nemurirea sufletului, despre cum ne-am mai întâlnit noi într-o altă viață și ne era menit să ne reîntâlnim şi acum, pentru că suntem suflete pereche sau gemene, orișicum… despre cât de mult suferi tu pentru că ești neîntregit și despre cum întregirea ta se rezumă la niște iubiri pasagere care nu sunt nici pe departe eterne. Despre cum încerci să mă manipulezi pentru a-mi închide gura, pentru că tu nu vrei de fapt ajutor și adevăr, vrei să ți se cânte-n strună! Vrei să te agăți de mine în visele tale pentru că măcar atunci nu te mai simți anxios… deși, din câte văd… și vrei să mă folosești pe post de colac de salvare! Că, vai, Mara, dar cât te-am iubit eu pe tine și ce viață de rahat am acum, că am nevastă și copil și oa-oa, că eu, de fapt, nu-mi doresc acest gen de responsabilități. Poate că ar trebui, în schimb, să-ți asumi alegerile în loc de a te afunda în fel și fel de reverii, și să vezi ce poți face în mod real, pentru a trăi o viață așa cum ți-o dorești. Ok. Ți-ai dat seama, chiar și după cincisprezece ani că nu ai nimic în comun cu soția ta? Divorțează! Însă fără a te plânge! Aia e! Uneori lucrurile se mai schimbă! Ce rost are să faci atâta dramă dintr-o problemă care poate fi rezolvată foarte ușor? A, că ți-e teamă de ce o să zică lumea sau ai tăi? Cui îi pasă? Nu mai ai doisprezece ani! Treaba lor, așteptările lor! Decizia ta cum te raportezi! Și din câte am observat, oricum nu-ți cunoști prea bine părinții! Crezi că ești puternic și perfect pentru că urmezi o prescripție de-a lor? Ești un laș, dar te scuzi că lașitatea ta e doar o răzvrătire împotriva alor tăi, ca și cum ți-ai dori să le faci în ciudă, să te răzbuni pe ei, numai să nu faci cum crezi tu că ar fi vrut ei să fii. Până și în imaginația ta, tot alții sunt de vină. Cum sunt și eu acum pentru că te simți tu stresat, nervos sau mai știu eu cum! Îți dorești să fii alături, în continuare, de copilul tău? Să știi că poți face și asta, fără a fi nevoit să stai sub același acoperiș cu o femeie despre care, dacă îmi aduc bine aminte, ai spus odată că a supt toată viața din tine. Nu te împiedică nimeni să-ți susții copilul, să-l încurajezi, să-l înveți de bine, să-i plătești pensia alimentară, să-l ajuți să-și îndeplinească obiectivele. Ce mama naibii? Și nu mai da vina pe nevastă-ta, că ea nu te lasă, că nu cred că ar incomoda-o cu ceva să fii un tată responsabil și binevoitor. Problemele voastre vi le rezolvați între voi.
– Mara, te urăsc! Îți reneg calitatea de Anima.
– Serios? Şi puțin îmi pasă! Eu nici măcar nu mai exist! Pe cine urăști tu, de fapt? Și ce ai de gând să faci? Ești prins în jocuri patologice cu propria ta viață, băgând dragostea la înaintare. O dragoste pe care ai simțit-o o singură dată și care ţi-a dat lumea peste cap. Așa, și? Ar trebui să fii recunoscător că ai avut ocazia să simți asta! Să fii recunoscător și atât. Să te gândești cu drag, nu cu ură și resentimente că nu mă mai ai. Însă tu ai început, de altfel, să-i urăști pe toți, ca și cum toți ar fi de vină pentru că acea dragoste s-a stins. Îți blamezi pe ascuns soția pentru că nu te poate face să simți ce ai simțit alături de mine. Serios? Și mai mult decât atât, ce te face să crezi că dacă noi doi am fi rămas împreună, dragostea aia ar fi rămas la fel ca la început? Oamenii se schimbă cu timpul, evoluează diferit, își pot schimba prioritățile. Asta este. Nu avem ce face. Ideal este să acceptăm asta și să fim capabili să ne vedem de viața noastră în continuare. Uită de aceste fantasme autodistructive. Lasă-le! Și găsește-ți, în schimb, un vis nou, dacă asta vrei. Un vis… real.
A doua parte aici.
