În vis cu Andrei

– Dragă Andrei, vreau să te informez că m-a tulburat visul pe care l-ai avut cu mine și, pe deasupra, mă simt și violată.

– Ha, ha! Hai mă… ce-i cu vorbele astea?

– Păi ție îți convine așa să dau buzna în visele tale?

– Mie? Da!

– Ei, bine, mie nu.

– Hai, lasă, te rog, jocurile astea de adolescenți și spune-mi ce vrei.

– Ha! I-auzi la el! Ce vreau!? Nu vreau nimic!

– Păi și atunci de ce m-ai chemat la tine în vis?

– Bine, fie. Uite… am vrut să te am în fața ochilor mei ca să-ți spun că nu te mai pot suferi!

– Și cum se manifestă această „nesuferință”? Te gândești frecvent la mine? Ai vrea să mă strângi în brațe? Ai vrea apoi să mă pedepsești pentru că visul se termină prea curând? Pfff… greu, ce să zic…

– Tu știi foarte bine că ai fost și vei rămâne marea mea iubire sau, mai bine zis, iubirea aia care arde și care te sfâșie, și mă enervează cumplit insinuările tale și cum ai încercat să dai vina pe mine pentru nefericirea ta.

– Iartă-mă dacă am făcut asta. Dar știi că mi-a fost greu și nu am putut găsi nicio explicație reală pentru despărțirea noastră. Ce era să fac? Nu am dat vina pe tine, pur și simplu mi-am exprimat regretul și, poate, nemulțumirea vis-a-vis de viața mea.

– Da, dar știi, poate că așa a fost să fie. Nu știu dacă ai fi putut face tu mai mult sau dacă aș fi putut face eu mai mult, ideea e că, oricum, s-a terminat totul și că niciunul dintre noi nu a putut face pace cu asta. Poate am fost prea naivă, poate am fost prea imatură. Îți scrisesem și eu ție o scrisoare, dar nu am mai apucat să ți-o înmânez… plecaseşi deja. Mi-am amintit de toate acele momente din curtea școlii, când ne sărutam pe ascuns, când abia așteptam să ajung acasă să pot citi scrisorile de la tine. Pare din altă epocă, știu. Nu știu dacă din teamă n-ai avut curajul să-mi spui toate lucrurile alea în față, dar, într-un fel, mă bucur că a fost așa. Îmi spuneai că sunt sufletul unei copile care mai târziu va deveni regină, că am suflet de regină și că sunt creația perfectă a existenței; că nu știi dacă va exista cineva vreodată care să poată înțelege tot ce sunt eu, însă că ți-ai dori să fii tu acela; că m-ai descoperit așa cum sunt și că în momentul în care o să aflu ce înseamnă libertatea, mă voi descoperi și eu pe mine. Că am voință de înger și că nu trebuie să fac decât ceea ce-mi doresc cu adevărat. Că sunt prea adevărată ca să fiu reală, că sufletul meu are o frumusețe nemuritoare. Că ai cunoscut două forțe mai puternice decât tine: pe mine și iubirea și că vrei să le cucerești. Interesant, nu? Îmi ziceai că tu nu ai vârstă, că sufletul tău este veșnic viu și că întotdeauna vei vrea mai mult. Te întrebai de ce, dacă pe oameni îi ține trecutul, ei continuă totuși să trăiască în trecut. Și multe, multe altele… și știu că vorbele tale erau sincere, că nu erau, pur și simplu, o vrăjeală ieftină, pentru că niciodată n-ai încercat să mă convingi de ceva anume.

– Hm, ți-ai amintit?

– Da, pentru că n-am uitat niciodată aceste vorbe și, poate, pentru că atunci nu reușeam să înțeleg semnificația lor reală. Vezi tu, eram prinsă în propria mea existență. Mult prea focalizată pe mine, pe trăirile mele, pe ceea ce mi se întâmplă. Nu știam exact ce vreau să fac cu viața mea și abia acum, după atâția ani, pot spune că sunt abia la început. Aveam multe frământări legate de viitorul meu. Urma să împlinesc optsprezece ani… știi, vârsta aceea când ai impresia că, gata, nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic? Că te descurci oricum ar fi? Că abia aștepți să-ți iei viața în propriile mâini? Ei bine, nu s-a schimbat nimic în mod concret după ce am împlinit optsprezece ani, dar nici nu m-am lăsat pierdută, atrasă în cine știe ce „găuri negre”. Eu, mare parte a vieții mele, nu am făcut altceva decât să-mi urmez busola interioară, iar ea nu m-a trădat niciodată. Avem în interior o busolă ce ne ghidează în permanență și ne arată calea. Trebuie să avem ochi ca să vedem, ochi interiori. Sunt perioade în viața noastră când ni se pare că nu mai vedem ieșirea, ori că ne afundăm din ce în ce mai mult în deznădejde și angoase. Și sunt perioade luminoase. Ce face diferența? Cum plonjăm dincolo? Cum facem ca, din „oricum, nimic nu e bine”, să fie „oricum, totul este bine”? Trebuie să dăm crezare busolei. Acum sunt ancorată în mine… Știu că cel mai important lucru în viață asta e. În paradisul interior unde totul e sacru, nu există luptă, nu există. Însă, uneori, se întâmplă să te pierzi fără voia ta… ce straniu sună asta, cum poți să te pierzi fără voia ta? Poate pur și simplu nu ești conștient de ceea ce gândești, de ceea ce faci… iar depresia… oh, depresia se insinuează cu nesimțire în viața ta și te face să te simți complet incapabil, ca și cum n-ai mai avea pic de voință. Te face să simți că nu mai ai niciun control asupra ta, că nimic din ce ți se întâmplă nu-ți aparține. Te înstrăinezi de tot și de toate și te gândești cu dor la niște zile pe care ai impresia că nu le vei mai trăi niciodată. Până când ieși din această mocirlă și realizezi cât de inutilă este genul ăsta de suferință. Absolut inutilă. Te ajută, cumva, să te cunoști mai bine, însă aș fi preferat infinit să mă cunosc într-o versiune de-a mea care să nu aibă de-a face cu gânduri de sinucidere și automutilări, terori nocturne și anxietăți imposibil de înțeles pentru un necunoscător așa cum eram eu atunci. Însă, m-a ajutat. M-a ajutat să mă deschid în fața mea ca și cum, strat după strat, aș fi decojit o ceapă și aș fi rămas doar un miez iute care arde. Oh, și cum arde! Sunt mândră că am fost cândva o ceapă pentru că, altfel, n-aș fi ajuns la miezul meu. Știi că o să plângi decojind ceapa, însă trebuie s-o faci. Nu te mai poți întoarce de unde ai plecat, la cel care ai fost înainte, trebuie să ieși la lumină. Nu mi-a fost deloc ușor. Eram prinsă în dorințe contradictorii. În schimb, tu ai văzut niște lucruri în mine, pe care, poate, nici eu nu le văzusem atunci, iar acum, privind în urmă, am reușit să pun piesele de puzzle cap la cap. De ce crezi că nu te-am uitat niciodată? Pentru că a existat un adevăr între noi. Un mare adevăr.

– Ce adevăr?

– Vezi, oamenii și relațiile pe care le acceptăm în viața noastră pot să ne înalțe sau să ne distrugă cu atât de multă ușurință! Este adevărat că am fost îndrăgostiți până peste cap. Însă nu am fost orbi și nu ne-am compromis integritatea în niciun fel unul de dragul celuilalt. În naivitatea și nebunia adolescenței am fi putut face orice. Ne-am fi putut face mult rău unul altuia, pentru că aveam această putere unul asupra celuilalt. Însă n-am făcut-o niciodată. Alături de tine m-am simțit respectată și, ce mi s-a părut cel mai frumos, este faptul că experiența pe care am trăit-o împreună ne-a ajutat pe amândoi să creștem. M-ai respectat tu pe mine, ca om, mi-ai acordat toată libertatea din lume și m-ai încurajat să fac ceea ce simt, deși știai că poate ceea ce aș fi simțit eu ar fi putut să nu coincidă cu ceea ce îți doreai tu. Iar pentru mine asta este dovada supremă de iubire. Bine, poate exagerez și eu acum, însă a contat enorm acest lucru, și încă mai contează, după atâția ani. Pentru că mi-ai oferit libertatea de a fi în controlul vieții mele. Pentru că mi-ai arătat că pot să fac asta și că e bine să fac asta. Pentru că m-ai susținut și m-ai încurajat mereu, pentru că ai fost alături de mine, însă tot eu am fost cea care a decis în tot ceea ce mă privește. Acesta este marele adevăr – că am fost autentici și că am găsit încrederea de a ne împărtăși cele mai mari frici, fără ca acest lucru să se întoarcă împotriva noastră. Că ai fi putut să-mi pui bețe în roate, să te joci cu mintea mea numai ca să iasă cum vrei tu, însă n-ai făcut-o. Deși ți-a fost greu, mi-ai respectat adevărul interior.

Nu poți iubi doi oameni la fel, nici pe copiii tăi nu-i poți iubi la fel. Eu ție ți-am purtat o dragoste sfâșietoare. Eram și calculată în același timp. Știam cum să mă organizez în așa fel, încât să mă bucur la maxim de această dragoste, chiar și pentru o clipă. Însă iubeam și în fantasme, cream fantasme, scriam mult și obsesiv. Mă pierdeam în mine cu o pasiune de nestăvilit și mă întindeam pe coli albe de hârtie, ca și cum m-aș fi crucificat în niște cuvinte care mi-au rămas veșnic întipărite în minte, în fiecare celulă a ființei mele. Cuvinte care trădau cele mai aprinse emoții, cele mai intense sfâșieri, cele mai fabuloase fantezii, cei mai întunecați precursori ai depresiei…

Îmi părea că aveai săruturile otrăvite, pentru că, de multe ori, aveam senzația că nu am cum să mă simt așa de sfâșiată pe interior fără să nu fie ceva „putred” la mijloc. În momentul în care ai plecat, am avut impresia că am murit. Nu știu cum s-o spun să nu sune patetic, dar nici nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Îmi părea că viața mea devenise un cortegiu funerar, un nesfârşit priveghi. Mă uitam la cer și mi se părea că a căpătat culoarea unui cimitir şi gustul unui mormânt. Parcă aveam pământ pe buze. Parcă mușcasem din cer. Mi se părea că Dumnezeu este cel mai mare păcătos pentru că a pricinuit cea mai mare durere posibilă: omul, și că omul nu este altceva decât rana deschisă a lui Dumnezeu ce sângerează mereu, fără să știu că nu Dumnezeu este responsabil de ceea ce simt eu.

Mi se părea că suntem cu toții nişte fluturi mutilaţi cu malformaţii spirituale, mi se părea că făcuseşi din mine un univers fără sfârşit de iubire şi speranţă şi dor şi moarte. Mi se părea că niciodată n-o să mai fie bine nimic, că voi trăi toată viața cu sfâșierea asta interioară care nu mă mai lăsa să respir normal. Aveam impresia că plămânii mei se micșoraseră, că inima mea se micșorase. Aveam tot timpul senzația că ceva terifiant urmează să se întâmple. Nu mai puteam să dorm, nu mai puteam să ies din gândurile mele. Să mă detașez de trăirile și sentimentele alea.

Simțeam catastrofal și mă scufundam în norii de cerneală. Însă tu erai mereu acolo, pe vârful limbii mele, ca o fantomă sadică ce nu înceta să-mi răscolească organele, stomacul, fluturii și tot ce mai aveam eu pe dinăuntru… iubeam monstruos, cu toate cărțile împrăștiate pe jos, cu insomnii, cu sfâșieri, cu teze și lucrări de control, olimpiade și așteptări parentale. Iubeam în ciuda a tot ce mi se întâmpla, în ciuda a toate aceste lucruri. Nu am făcut nimic din ce nu mi-am dorit, nu am făcut niciun compromis. În orice acțiune mi-am urmărit interesul în sensul în care, deși mă simțeam obligată de cei din jur să le îndeplinesc așteptările, să acumulez un anumit număr de stele (pe principiul, ești cuminte, primești o stea sau o bulină albă) eu, de fapt, trăiam printre stele, mi le prindeam în păr, le inspiram cu cea mai mare ușurință. Nu mi-a fost niciodată greu să fac ceea ce este, aparent, corect sau dezirabil – să acumulez stele, mai greu a fost să trăiesc cu ele, să le dau o explicație. Să încerc să înțeleg, după ani și ani, de ce-am făcut, totuși, atâtea eforturi că să-i mulțumesc pe alții, să le îndeplinesc lor așteptările.

Iubeam să mă pierd printre cărți, să citesc, să cercetez, să descopăr, să aflu tot… voiam să știu tot. Îmi era sete să cunosc, să înțeleg. Mă fascina faptul că există atâtea persoane pe care am ocazia să le explorez, să le cunosc, să le înțeleg dedesubturile. Au fost, de altfel, multe momente amuzante și penibile, foarte penibile în toată această perioadă. Dar am adorat-o din tot sufletul meu. Eram eu, eram vie, eram la început de drum.

Nu înțelegem niciodată cu adevărat farmecul fiecărei etape din din viața noastră până când nu o depășim, iar apoi regretăm acele momente și ne aducem aminte cu melancolie de ele. Prima literă, prima carte citită, prima ceartă cu fratele sau sora, prima dragoste, prima revoltă, prima deznădejde, primul eșec, cu adevărat resimțit eșec. De ce ne amintim întotdeauna prima experiență? Pentru că, apoi, începem să ne obișnuim cu toate. Și nu ni se mai pare mare scofală. De aceea căutăm diversitate și experiențe noi. Și nu conștientizăm cât de important e să iubim pe cineva care să ni se asemene. Să vibrăm la unison sau măcar să fim pe aceeași lungime de undă. Nu știm, până când nu ne trezim din falsele amăgiri la realitate. Of, m-am dus prea departe, m-am cufundat în amintiri de parcă toate s-ar fi întâmplat acum. Dar s-au întâmplat. Eram atât de diferiți amândoi… poate mai naivi sau poate, doar, mai încrezători. În visul tău îmi spuneai că vrei să te privesc stingheră și mahmură de pe mal și să mă prăbușesc dezolant în fața operei de artă care mi s-ar fi revelat. Că ai fi vrut să-ți simt lipsa, să mai cer încă o doză.

– Da, știu că asta ți-am spus. Eram supărat, nu mai gândeam limpede. A ieșit la iveală egoismul din mine. Mi se făcuse atât de dor de tine, încât n-am putut să-mi imaginez o altă variantă în care să te mai pot avea din nou. Am exagerat.

– Da, mi-am dat seama că erai cuprins de gânduri negre. Dar m-a deranjat ce mi-ai spus. Tu ai impresia că numai ție ți-a fost greu? M-am deschis acum în fața ta și am fost sinceră cu tine. Îmi vine să râd pentru că-mi dau seama cât de penibil ar putea suna tot ce ți-am spus, însă, vezi, este o realitate care mi-a aparținut, chiar dacă ea nu-mi mai aparține acum, chiar dacă eu, acum, nu mai văd lucrurile așa și nu mai simt așa. Nu poți compara experiența unui om de optsprezece ani cu cea a unuia de treizeci și cinci. Însă n-am de gând să mă rușinez cu acea realitate, n-am de gând s-o distorsionez ca să par eu Zoro. Am acceptat-o și nu mi-e teamă să-ți împărtășesc și ție trăirile mele de atunci. Cred că te-am chemat în visul meu pentru că aveam nevoie, oarecum, de o încheiere. Voiam să știi și partea mea de poveste și, odată ce ți-am spus-o ție, m-am eliberat. Mi-aș dori să fii bine, să trăiești liber – de câte ori nu mi-ai vorbit despre asta? Nu te lăsa pierdut, nu te afunda și mai tare într-o viață care nu-ți aparține. Eu…te voi prețui mereu… așa cum i-am prețuit și pe ceilalți oameni magici care și-au pus amprenta asupra vieții mele, însă pe niciunul în același fel. Onorez amintirile noastre și tot ce-mi doresc este să fii bine. Te-am eliberat și m-am eliberat.

Prima parte aici.

Mirela Botezatu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *