Sunt un egoist!

Sunt un egoist pentru că nu ajut oamenii cu forța sau pentru că nu accept rolul de Salvator.

Pentru că spun „nu”. Pentru că nu accept și nu fac lucruri doar pentru că „trebuie”. Dar cine zice că trebuie? Dar de ce trebuie?

Pentru că dorm când sunt obosit când aș putea salva lumea, pentru că ajut animalele abandonate în loc de a salva copiii din Africa ori pentru că ajut copiii din Africa în loc de a salva animalele abandonate.

Pentru că nu vreau să fiu sclavul partenerului meu. Pentru că nu vreau să fiu sclavul părinților, copiilor sau prietenilor mei.

Pentru că „abandonez” oameni care îmi fac rău și îmi întunecă existența.

Pentru că renunț la practici, doctrine și norme care acționează împotriva bunăstării mele.

Pentru că nu am copii. Dacă nu avem copii, trebuie să-i facem că altfel suntem egoiști. Nu am înțeles niciodată cum vine asta.

Unii oameni cred cu tărie că dacă nu-ți faci un rost în viață, adică o familie și copii, trăiești degeaba. Că dacă nu ai cui să lași ce ai strâns, ce rost mai are să te zbați. Adică, în viață trebuie să te zbați și dacă tot te zbați, măcar să nu o faci degeaba. Dacă tot suferi, măcar să dai un sens suferinței tale – să ai ce lăsa moștenire copiilor tăi. Te lupți cu teama de moarte perpetuându-ți genele. Dar, oare, dacă nu am mai avea impregnată în ADN teama de moarte am mai face copii? Și, oare, dacă nu am avea copii, dar am avea averi, nu am putea să le donăm? Nu, că suntem egoiști. Și tot nouă vrem să ne rămână, la nivel simbolic, prin progeniturile noastre. Dar, înainte de case și pământuri, ce lăsăm moștenire copiilor noștri?

Apoi, înspre sfârșitul vietii, ironic, aceeași oameni care spuneau că sensul vieții sunt familia și copiii spun că au trăit degeaba. Ce facem acum cu această contradicție? Să fi trăit într-o minciună?

Poate că mai important este să fii tu împăcat cu tine însuți. Să trăiești, așa, împăcat. Poate atunci nu mai simți că trăiești degeaba, indiferent cât de ortodoxe sau neortodoxe ar fi fost alegerile tale.

Că degeaba îți faci casă, copii și te apuci de plantat copaci dacă, în general, te simți ca într-o închisoare în care faci muncă silnică, ca un sclav pe propria ta plantație. Și degeaba pleci în lume dacă tot ce faci pe drum este să cauți peșteri în care să te ascunzi pentru că nu ești prieten nici cu drumul, nici cu lumea. Asta ca exemplu.

Stau și mă minunez cum avem noi o singură viața și cum anii trec pe nesimțite. Și cum în orice moment totul poate lua o altă întorsătură. Se pot întâmpla lucruri neprevăzute, la care, poate, nu ne-am fi gândit niciodată sau, poate, nu am fi gândit că ni se pot întâmpla nouă. Și cum urmăm noi porunci stupide și ne trăim viața în funcție de orice altceva, mai puțin de voința, dorințele și aspirațiile proprii. Ca nu cumva să ni se reproșeze că suntem egoiști.

Poate am vrea să studiem, să ne construim o altă carieră, să vedem lumea, să pedalăm până în China sau, poate, ne-am răzgândit și nu mai vrem să urmăm același drum ca înainte. Dar nu putem. Nu că nu am putea la propriu, dar nu ne dăm voie să pășim în afara pătrățelului de lume în care ne-am construit realitatea până acum.

Suntem prinși în corzi invizibile care ne leagă de investițiile noastre, cele mai multe dintre ele, emoționale. Ne simțim datori mai mult decât este cazul. Trebuie să-i mulțumim pe alții. Trebuie să ne supunem vocilor din sau din afara minții noastre. Un tată care nu mai este, dar a cărui voce o auzim mereu în fundalul minții „nu ai să reușesti”, „ești un prost” sau o mamă care ne spune „am să mor dacă nu faci cum zic eu” sau un partener care ne spune „faci așa sau te părăsesc”. Dar oare nu ar fi mai bine să ne părăsească? Să ne părăsească toți cei care ne condiționează sinistru. Să ne trăim, astfel, viața după bunul plac. Fără atâtea drame inutile. Fără atâtea exagerări inutile. Pentru că, da, exagerăm mult.

Dacă avem probleme, indiferent cât de grave ar fi ele, însă care au în schimb soluții, ne focalizăm pe probleme, nu pe soluții. Ne complicăm astfel problema inițială, la care mai adăugăm și altele.

Dacă nu avem probleme, ni le facem. Că unde s-a mai pomenit să trăiască omul liniștit și să se bucure de viață?

Dacă suntem singuri, nu ne convine. Că „vrem și noi pe cineva”. Generic.

Dacă suntem cu cineva, nu ne convine. Parcă am vrea să fim din nou singuri, că ni s-a cam făcut dor de libertate. Dar o relație în care să ne simțim liberi nu am putea să ne creăm? Să terminăm cu ipocriziile și poruncile din moși-strămoși că femeia face aia și trebuie să fie așa, iar bărbatul face ailaltă și trebuie să fie așa. Să facă fiecare ce i se potrivește autentic.

Oricât ne-am asemăna, suntem profund diferiți. Normal că nu ne dorim toți același lucru și nu putem trăi toți după aceeași rețetă. Să ne facem singuri supa vieții. Oricât de apă chioară ar fi la început tot e mai bine decât să faci indigestie.

Să facem un infinit de supe fără să ne simțim vinovați că „ne pierdem timpul” cu asta, până suntem mulțumiți de rețetă. Fără să ne fie teamă că alții ne vor reproșa că suntem egoiști. Să ne punem toată dragostea în supa aia. Dragostea față de noi înșine și față de viața pe care-o avem.

One thought on “Sunt un egoist!

  1. marian gheorghila says:

    Adevarul,datoria,realismul,realizarea,grija pentru dragostea de valoare personala,spirituala sunt esențe și construcții cu noi,fata de viata și natura-structura pe care-o avem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *