Fiecare om isi construieste povestea vietii sale. Iar eu, mai presus de orice, am inteles din toate aceste povesti…
Ca fiecare om are un drum al sau in viata, un drum pe care si-l faureste singur. Ca oricat am crede intr-o anumita poveste a vietii noastre ca fiind ceva predestinat, avem mult mai multa putere decat ne imaginam. Ca avem, de asemenea, si o voce interioara. Ca avem, de asemenea, si ratiune. Sa le folosim, as zice.
Ca un om se poate simti de multe ori deznadajduit si lipsit de putere, insa important este sa inteleaga ca tot ceea ce creeaza cu mintea sa poate si recrea. Ca isi poate rescrie credintele, scenariul si viata. Neuroplasticitate, doamne-ajuta!
Ca atunci cand simte ca nu se mai poate descurca de unul singur poate oricand sa ceara ajutorul si nu este nimic rusinos in asta. Mai trist este sa te rusinezi in tacere pentru ceea ce consideri ca esti sau faci gresit si sa nu actionezi nicicum in aceasta privinta.
Ca indiferent de copilaria noastra si indiferent cat de mult ne-ar fi gresit altii, puterea este acum la noi si nimic nu mai conteaza daca preluam controlul asupra noastra si ne acordam sansa la un nou inceput, orice ar insemna asta.
Ca in viata asta inevitabil indeplinim anumite roluri, pentru ca suntem fiinte sociale, insa si acele roluri sociale sa le adaptam personalitatii si nevoilor noastre. La job avem un rol, in familie avem un alt rol, cu prietenii intram intr-un alt rol. Roluri, nu masti. Granite si limite, nu ipocrizie.
Unii oameni, pentru ca nu vor sa-si asume rolurile, nici macar rolul pe care il au in propria viata, se simt ingraditi, sufocati. Ei ar vrea sa se simta liberi, nestiind ca libertatea, cumva, sta in mintea proprie. Si-ar dori sa se rupa de societate si sa traiasca ca pustnicii. Pana cand ar realiza ca nici asta nu e bine. Ca tot in libertatea pe care le-o ofera mintea lor ar trai.
Pentru ca e greu sa faci pace cu tine cand fugi de tine.
Alti oameni, daca vor sa se simta liberi, schimba ce tine de ei, accepta ce nu pot schimba, se adapteaza si isi continua drumul privind inainte, mereu conectati la ei insisi. Si, astfel, traiesc in libertatea pe care le-o ofera mintea lor.
Ca interiorul se reflecta in exterior si oricat de mult ne-am dori sa parem ceea ce nu suntem, mai deveme sau mai tarziu valurile cad.
Ca lumii nu ii pasa cu adevarat de tine, asa ca tie de ce ar trebuie sa-ti pese de gura ei?
Ca nu exista salvare in exterior, exista doar iluzii si povesti spuse de alti oameni care s-au autoiluzionat.
Ca nu avem cum sa ne descoperim vocatia daca nu incercam si ne invingem fricile pentru a face ceea ce mintea noastra deja a conceput in imaginatia ei. Ca nu exista o singura „vocatie” si ca nici nu ar trebui sa ne limitam la aceasta credinta. Ce erai convins cu tarie acum 5 ani ca e pentru tine constati cu uimire ca acum nu mai e. S-a dus vocatia, oare?! Sau sa nu fi fost aceea vocatia ta? Sau hai sa ne mai torturam putin pentru ca povestile de pe tablitele din mintea noastra nu s-au adeverit. Ca nu este totul perfect. Ca planurile s-au schimbat. Si hai sa nu mai traim. Hai sa ne pedepsim pentru asta.
Ca nu ar trebui sa ne legam sensul vietii neaparat de ceea ce credem noi ca ar fi o vocatie, o investitie, un copil, doi copii, trei copii, un barbat, doi barbati, o femeie, doua femei… se intelege ideea…
Am crezut dintotdeauna ca sensul vietii consta in propria ta calatorie personala. Sa evoluezi tu ca om. Sa-ti duci tu luptele. Sa-ti traiesti tu bucuriile. Ce faci tu cu tine in viata ta. Sigur, te insotesti de oameni, impartasesti cu ei, insa, in final, tu si numai tu esti persoana cu care te vei insoti tot restul vietii. La bine si la greu.
Astfel, stau si ma intreb, ce fel de companie ne suntem? Si cum ne scriem noi povestea vietii noastre bazandu-ne pe felul in care ne raportam la noi, dar si la altii si la lume in general.