Povestea vieții noastre

„Sunt un ratat pentru că am divorțat”. Pentru că nu sunt capabil să fiu iubit, să țin pe cineva lângă mine. Pentru că trebuie să ținem pe cineva lângă noi (cu sau fără voia lor ori a noastră). Altfel, suntem niște ratați.

„Sunt un incapabil pentru că așa mi-a spus mie tata… ca nu pot și că nu am cum să mă descurc de unul singur”. Iar eu am să-i demonstrez că pot. Voi rămâne singur toată viața și mă voi descurca într-un fel sau altul.

„Sunt nedemn de a fi iubit pentru că pe mine mama m-a abandonat (sau cel puțin așa am simțit eu)”. Iar eu am să-i demonstrez cu vârf și îndesat că merit să fiu iubit ori, dimpotrivă, că are dreptate. Sau adevărul va fi undeva, la mijloc.

„Eu nu am voie să mă bucur pentru că oamenii din jurul meu sunt triști. Normal e să fii trist, să te aștepți la ce e mai rău. Trebuie să plătești scump pentru fericirea ta”.

„Eu nu sunt o persoană valoroasă, pentru că partenerul meu de viață nu mă iubește și nu mă respectă. Iar asta trebuie să fie din vina mea. Nu că nu am fi noi potriviți. Și nicidecum nu m-aș gândi că ar putea ca el să aibă anumite răni sau frici sau eu. Şi că ne-am fi întâlnit într-un oportun teatru de război. Și nu e ca și cum asta ar scuza abuzurile sale. Și nu e ca și cum m-aș scuza pe mine că accept toate astea, când aș putea să plec. Dar nu pot… pentru că nu merit mai mult și pentru că îmi este foarte frică. Mai bine cu un rău deja cunoscut. Și pe cine aș mai putea să dau vina? Doamne, Dumnezeul meu bun… de ce mă pedepsești? ”

Suntem povestitori de seamă. Ne place să ne spunem povești, să credem în povești, să ne agățăm de ele. Ne place să ne simțim melancolici, să ne victimizăm, să ne simțim neajutorați pentru că, astfel, putem primi susținere sau afecțiune sau validare sau acceptare sau orice am căuta noi, de fapt. Sau preferăm să ne simțim puternici, infinit de puternici, pentru că, astfel, avem impresia că îi controlăm pe altii și, astfel, ei nu ne mai pot răni.

Fiecare încearcă prin mijloacele sale să își panseze rănile și să compenseze ce i-a lipsit cel mai mult atunci când a contat cel mai mult.

Dar, dacă, de fapt, dorurile, amintirile, regretele sau frustrările noastre negate ne țin pe loc?

Într-o anumită măsură ele ne conferă o identitate. Cu ajutorul lor sau, bazându-ne pe ele, ne construim un „ăsta sunt eu”. Dar dacă tânjim după ceva „greșit”? Dacă tânjim după ceva ce doar ni se pare că a fost minunat? Sau dacă ajungem să ne victimizăm pentru că cineva, cândva, ne-a greșit iremediabil? Nu ne putem ierta. Nici pe noi, nici pe alții.

Oare, dacă ne-am întoarce în trecut cu mintea de acum, cu experiențele de acum, am mai percepe acele lucruri așa? Minunate sau teribil de înfiorătoare? Şi dacă suferim acum pentru că avem impresia că suntem nefericiți doar pentru că ne pierdem în melancolia unor amintiri, distorsionate, de altfel?

Când spui că ți-e dor, că ești trist, de ce anume ți-e dor? După ce tânjești? Ce anume îți este dor să simți? La ce anume din tine ai renunțat de îți lipsește?

Iar, dacă nimeni din trecutul tău nu ar mai conta, nici oamenii, nici întâmplările, dacă nu te-ai mai simți legat de experiențele tale, de acele sentimente de atunci, de amintirile tale, dacă, pur și simplu, nu ar mai reprezenta nimic pentru tine cu adevărat, dacă nu te-ai mai reprima ori suprima, ce ai face astăzi, acum, aici, cu tine însuți și cu viața ta?

Prin ce ți-ai mai defini identitatea?

Oare te-ai mai considera la fel de… trist, neajutorat, rebel, învingător, timid… dacă nu ar exista povestea din spate care să susțină și să întărească toate aceste credințe și etichete?

Povestea vieții tale care îți dictează cine ești și cum ar trebui să trăiești.

Povestea vieții noastre care, într-un fel sau altul, ne condiționează.

De ce nu mai sunt ca atunci? De ce lucrurile nu mai sunt ca atunci? Dar, poate, nu ar fi bine dacă ar fi așa.

Nu contest că, într-o anumită măsură întrebările mele ar putea fi inutile, pentru că, dacă am fi avut parte de altfel de experiențe, în acest moment am fi fost alți oameni. Și atunci nimic din tot ce credem noi că ar conta, nu ar mai fi contat. Am fi avut, desigur, cu totul alte întrebări. Insă….mă gândesc la momentele în care oamenii stau și plâng, stau și regretă, stau și se deprimă… stau și nu știu unde le mai este locul sau ce ar trebui să mai facă. Stau și așteaptă. O salvare adesea.

Iar în aceste momente mă gândesc că nu ar dăuna să ne gândim cum ar fi dacă nu ne-am mai defini prin povestea vieții noastre, prin ceea ce ne-au spus alții că suntem sau ar trebui (ori nu) să fim, prin doruri de mult apuse pe care le trezim la viață prin orice gând care trădează regretul, lipsa de acceptare, învinovățirea.

Mă gândesc că aceste lucruri ne limitează și, mă gândesc că, dacă nu ne-am mai aminti nimic din ce am trăit până acum, dacă nu am mai avea atât de adânc impregnate credințe, injuncții, scenarii, ne-am da seama de condiționările noastre, de adevărata libertate pe care o avem în ceea ce ne privește existența și, poate, ne-am acorda o a două șansă la fericire.

Orice ar însemna asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *