Ce sens găsim în moarte?

Uneori, oamenii pe care îi iubim mult, mult de tot, sau cei care ne-au ținut în brațe și ne-au învățat despre iubire, omenie, echilibru, frumusețe, integritate, curaj mor. Sau cei care, aparent, ne dau un sens în viață mor. Sau oamenii de care avem cea mai multă nevoie mor. Sau oamenii în care am investit mult din punct de vedere emoțional mor.

E nasol că scriu despre moarte și despre oameni care mor? Trebuie să fiu vreo deprimată sau ceva.

Nu este nimic divin și sublim în moarte. Dar este un fapt. Desigur că spiritualitatea ori alte religii mai spirituale ne învață să privim moartea ca pe o eliberare, acceptând cursul firesc al vietii, ca pe o întâmplare naturală prin care sinele se reîntregește dincolo, orice ar însemna asta; un tărâm al fericirii sau al trecerii înspre o nouă renaștere, o continuare a ciclului evoluției spiritului uman. Însă, prea puțini dintre noi suntem cu adevărat spirituali, și prea puțini am ajuns la un așa nivel de acceptare pentru a avea capacitatea de a lăsa totul să treacă, fără să ne simțim, chiar și pentru fracțiuni de secundă, vulnerabili, fără a ne confrunta cu propria mortalitate, propria neputință. Fără a ni se înfățișa privirii, în acele momente, circul grotesc al vieții, uneori de neînțeles.

Nu e nimic frumos și sublim în moarte, pentru că nici viața și nici moartea nu sunt ca în filme sau povești. Este multă tristețe, este șoc, este panică, sunt gânduri negre, gânduri de neputință, ne simțim nedreptățiți de parcă omul iubit ar muri ca să ne facă pe noi să ne simțim mizerabil/i. Totul se reduce la noi. Ne simțim deprivați. Uneori ne întrebăm ce am greșit atât de rău de ne-a pedepsit Dumnezeu că ni l-a luat de lângă noi. De parcă Dumnezeu nu ar avea altă treabă în afară de a arunca cu blesteme și fulgere în noi. De parcă ăsta ar fi Dumnezeul.

Refuz să cred că părinții își ispășesc greșelile prin nenorocirea copiilor. Asta e ca și cum ai plasa responsabilitatea acțiunilor sau greșelilor tale in exterior.

Oare nu ar fi mai benefic, în schimb, să conștientizăm consecințele gândurilor și acțiunilor noastre? Să ne dăm seama de ce gândim ceea ce gândim, de ce simțim ceea ce simțim, de ce facem ceea ce facem? Iar, dacă suferim, oare nu ar fi mai înțelept să încercăm să găsim o soluție prin care să ieșim din situația dificilă în care ne aflăm în loc de a ne găsi salvarea (adică a găsi justificări situației noastre și lipsei de acțiune) într-o pedeapsă divină?

Refuz să cred că, un om, oricare ar fi acela, este pedepsit prin suferința altui om. Omul în cauză percepe lucrurile așa din cauza atașamentelor și nevoilor sale. Dacă există un Dumnezeu, nu te va face pe tine să suferi chinuindu-ți copiii sau îmbolnăvindu-ți părinții. În ciuda Scrierilor, nici măcar Dumnezeu nu este chiar atât de sadic.

Nu avem cum să fugim de noi înșine, de sentimentele sumbre care ne cuprind atunci când pierdem pe cineva drag, când simțim că ne pierdem rațiunea de a fi, sensul vieții, poate.

Trebuie să le trăim, să trecem prin ele, să găsim noi semnificații, iar apoi să trecem peste ele. Să le lăsăm în urma noastră. Nu vrem să ne simțim bântuiți o întreagă viață. Nimeni nu vrea asta. Și totuși…

Se întâmplă să ne punem sensul vieții în altcineva. Să îl învestim, astfel, pe acela cu toată puterea și energia noastră vitală. Chiar și așa, chiar și așa… nu avem voie să capitulăm. Indiferent de ce ni se întâmplă, trebuie să ne ridicăm. Nu există „nu pot”, „e prea greu”, în acest caz nu există „nu trebuie nimic”. Ba trebuie. Trebuie să ne ridicăm dacă vrem să ne mai aparținem. Să ne învățam lecțiile, dar să nu ne ispășim o așa zisă pedeapsă la nesfârșit, până când o vrea Dumnezeu. Așa zisa pedeapsă o ispășim până când decidem noi să-i punem punct. Până când decidem noi să ne ridicăm din chinul suferințelor noastre.

Nu e drept și nu e normal să suferim la nesfârșit, să renunțăm la noi, să ne îngropăm în vinovății închipuite, să ne crucificăm voluntar.

Nu suntem martiri și nici eroi prin suferințele, renunțările ori sacrificiile noastre. Pur și simplu ne urmărim un interes, interes poate adânc îngropat în mintea noastră inconștientă. Dar, oare, nu ar fi mai bine, atât pentru noi, cât și pentru alții, să nu mai zacem în suferințele noastre pe care ni le întărim prin orice gând al neputinței? Prin victimizări? Sau, hai, mai bine, să ne ridicăm singuri statuie și să scăpăm de o grijă.

Pentru că, deseori, în îndârjirea noastră de a ni se ridica statuie, facem mai multe victime decât avem impresia că salvăm.

Consider că, dacă e ceva ce trebuie să învățăm din moarte, aceea este un anumit sentiment al umilinței. Nu suntem nicicare stăpânii lumii, iar cei care au fost, au apus și ei. Iar cei care mai sunt ori vor mai fi, vor apune și ei. Umilință în sens de autoacceptare, îmbunătățire, evoluție. Căci un om care crede că le știe pe toate nu va mai putea evolua niciodată. El este deja perfect, deși, adânc, nu se simte deloc așa. Căci de aia se crede perfect. Pantru că nu poate tolera, accepta, face față propriei imperfecțiuni, propriilor limitări, deznădejdi, angoase. Și atunci își pune această masca. Și devine acea mască. Iar vidul existențial îi mănâncă interiorul ca un cancer care se insinuează pe nesimțire.

Consider că, dacă e să învățăm ceva din moarte, acel lucru e că fiecare dintre noi se naște singur și moare singur pe lume. Și trebuie să își poarte de grijă în tot acest timp. Ne însoțim de oameni, da, însă dacă fuzionăm cu ei, dacă devenim ei, renunțând la noi, neștiind cine mai suntem, într-adevăr nu vom mai fi nimeni după ce aceștia vor dispărea. Iar, în acest caz, va dura, poate, mult mai mult sau poate nu vom mai reuși niciodată să ne simțim întregi de unii singuri, prin noi înșine.

Niciodată salvarea nu este în altcineva. Niciodată. Este doar o iluzie.

Tot ce moare, tot ce reprezintă un obiect al atașamentului pentru noi, va reprezenta de asemenea o suferință mai mult sau mai puțin sfâșietoare în momentul dispariției sale.

În acest sens, oamenii sunt obiecte. Obiecte investite afectiv. Suntem egoiști când vrem ca un om în suferință să mai trăiască, deși el nu își mai dorește asta, doar ca să nu resimțim noi o pierdere, un vid existențial, un vid care amenință că se deschide și care simțim că ne-ar putea înghiți cu totul.

Suntem egoiști când îl certăm pe cel care nu mai este printre noi „de ce ai plecat și m-ai lăsat singur?” Dar poate că nu era responsabilitatea lui/ei să aibă grijă de noi, să ne panseze rănile ori să ne umple golurile. Omul acela s-a dus. Este responsabilitatea noastră să ne gasim propria cale.

Nu putem găsi un anume sens în moarte. Sensul noi îl dăm. Oamenii mor pretutindeni în jurul nostru. Numai să nu fie cineva drag, numai să nu fim noi. Chiar și așa, în ciuda atașamentelor noastre, noi nu suntem totuna cu ei. Putem alege să ne îngropăm odată cu ei ori să fim recunoscători pentru acest dar care ni s-a dat, al vieții, să ne ridicăm din negura sufletului și să ne continuăm călătoria.

Este datoria pe care o avem față de noi înșine.

3 thoughts on “Ce sens găsim în moarte?

  1. marian gheorghila says:

    Apreciez calitatea si efortul dezvoltarii acestui subiect.Suferinta,cat este acumulata,de la viata cu experienta sau esec,este un mod si tel de a invinge singur sau impreuna cu bagajul divers.In sistemul asistentei medicale ale sanatate este o mare nesiguranta si crima.De aceea… personalitatea si lupta,de la experienta vietii pana la moarte,reprezinta etape de calitati si defecte,multe sunt dezamagiri si colateral.Este responsabilitatea noastra sa ne gasim reusita,nu intre calitate si societate bazata pe valoare.Nu este normal sa fim dezamagiti cu speranta,resurse,alte experiente abilitate de sistem,platite pentru calitate si ghid.Personal,cred ca,omenirea este o eroare in speranta salvarii si recuperarii unor defecte pana la exitus.La marea majoritate:realizarea si asigurarea de calitate,raman deziderate:gestionarea valorilor vietii nu se completeaza,din pacate.In fata mortii,judecatii este constiinta,dezamagirea unitara intre viata si moarte.

  2. Cristina says:

    Se vede ca nu ati trecut printr-o pierdere importanta. Se simte prin felul in care scrieti. Desi sunt de acord cu ideile prezentate…in momentul in care cineva foarte drag moare, nicio idee, niciun gand, nimic nu mai are vreun sens…tot ce poti face este sa-ti traiesti doliul si sa speri ca, cu timpul, durerea sfasietoare pe care o simti acum se va diminua. Insa dupa o pierdere importanta nu vei mai fi NICIODATA LA FEL. Ceva se rupe pentru totdeauna, viata se imparte in doua…in cea care a trecut si pe care ai iubit-o…si in noua realitate pe care o traiesti acum fara voia ta, pe care o detesti insa stii ca trebuie sa i te adaptezi cumva, candva.

  3. Dietmar says:

    Dur articolul dar perfect adevarat. De moarte nu poate fugi nimeni. Este SINGURA obligatie pe care o avem dupa ce ne-am nascut, sa murim. In rest, totul sunt optiuni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *