Cum ne justificăm nefericirea?

Oamenii obișnuiesc să își găsească scuze pentru a-și justifica nefericirea. Oamenii nefericiți pot atribui nefericirea lor unor cauze externe sau unor cauze interne. Când vorbim de prima situație, rolul însușit este cel de victimă. Drept urmare, ne vom simți lipsiți de soluții pentru că acestea nu depind de noi – nu noi suntem responsabili de problemă, de ce ar trebui să o rezolvăm? În cea de-a doua situație există mult mai multe șanse să facem ceva pentru a depăși problema. Conștientizăm rolul pe care l-am avut în apariția acesteia, ne asumăm responsabilitatea și facem schimbările necesare. Cel mai bun lucru care derivă din asumarea responsabilității este faptul că devenim conștienți de forța Eului nostru – dacă avem puterea de a ne face rău la fel de bine avem puterea de a ne face bine.

Atunci când suntem nemulțumiți de noi înșine și de viața noastră, nu avem cum să ne menținem o imagine pozitivă despre sine, cu toate că atribuim nefericirea unor surse din exterior. Pentru a nu ajunge în punctul unei disperări existențiale și dacă nu suntem dispuși să depunem efort pentru a face schimbări, alegem calea autoamăgirii, ne mințim pe noi, găsim justificări care ne ajută să mergem înainte pe drumul deja ales, drum care ne afundă și mai mult în nefericire și angoasă. Suntem dispuși să facem orice pentru a ne menține o imagine de sine “intactă” – cum am putea trăi cu ideea că este responsabilitatea noastră faptul că am ajuns să trăim în întuneric dar nu suntem dispuși să schimbăm nimic? – ne-am simți vinovați și rușinați iar Eul nostru fragil s-ar clătina și mai tare, imaginea de sine deplasându-se și mai mult înspre negativ.

Stările interioare negative persistente care pot duce la tulburări afective precum anxietatea și depresia ar putea fi considerate niște mecanisme de apărare în sensul în care psihicul nostru nu poate suporta discrepanța care există între Eul nostru real și Eul ideal, între viața reală de care nu suntem mulțumiți și viața pe care ne-o dorim de fapt, astfel încât ne transmite semnale de alarmă sub forma unor tulburări afective. Psihicul nostru se protejează de destructurare și ne atenționează că ar trebui să schimbăm ceva.

Însă, atunci când ne simțim anxioși sau deprimați, fie nu ne considerăm suficient de capabili pentru a face față provocărilor vieții, fie efectiv ne simțim lipsiți de soluție. În acest caz, este destul de dificil să observăm că avem capacitatea de a schimba ceva. Ceea ce ne poate ajuta în primă fază este să deschidem ochii și să nu ne mai mințim pe noi.

De exemplu, dacă ne simțim nefericiți, anxioși, deprimați pentru că trăim într-o relație care ne răpește efectiv elanul vital, însă nu acționăm pentru a ieși din această situație, să ne asumăm că nu vrem să schimbăm nimic și să nu ne mai plângem, să nu ne mai găsim justificări. Sigur, ne putem găsi scuze și putem poza în victime. Putem spune că “nu pot să îl/o părăsesc pentru că îmi pare rău de el/ea, de cât ar suferi”. Ei bine, de cele mai multe ori aceste gânduri nu au o bază reală. Ele sfidează iubirea, demonstrând neîncrederea. Nu avem încredere că partenerul nostru se poate descurca fără noi. Ne simțim altruiști însă această atitudine exprimă, de fapt, într-o manieră deghizată, o nevoie de putere. Îl desconsiderăm pe celălalt, îi diminuăm capacitățile erijându-ne într-un “îngrijitor”, poziție care ne satisface o altă nevoie, cea de securitate – cu cât este mai neajutorat partenerul meu cu atât va depinde mai mult de mine, cu atât voi avea mai mult control asupra lui, cu atât mai mult va fi “al meu”, cu atât mai mult mă voi simți în siguranță. Un astfel de exemplu mă duce cu gândul la un alt exemplu. Într-o relație, când proiecțiile nu mai pot fi susținute ori când așteptările noastre se transformă în dezamăgiri, începem să ne întrebăm “cum am putut să îl/o iubesc?”, desconsiderându-l, astfel, pe celălalt. Cum poți să îți bați joc de ceea ce ai apreciat și susții că ai iubit odată? Dacă relația se sfârșește, nu ai pierdut nimic. Tot ce ai experimentat nu îți poate lua nimeni, doar că aspectele pozitive sunt mult diminuate în fața celor negative și a dorinței de răzbunare. Dacă am fi dispuși să recunoaștem că denigrarea celuilalt este de fapt un mecanism de apărare, poate am fi dispuși să ne deschidem ochii și să soluționăm acele aspecte care ne-au declanșat, de fapt, nevoia de a ne apăra.

Nepotrivirea dintre adevăr și iluzie, discrepanța dintre Eul nostru real și cel ideal, refuzul de a ne asuma responsabilitatea, fragilitatea interioară care derivă din nedepășirea cu succes a unor faze ale dezvoltării noastre pot fi considerați factori care ne blochează evoluția și ne mențin în starea de nemulțumire și nefericire. Dacă devenim sinceri cu noi, dacă suntem dispuși să ne asumăm asumăm responsabilitatea asupra noastră, asupra fericirii și a vieții noastre, cu siguranță vom începe să vedem soluții și să le și punem în practică. Conștientizare, dorință de schimbare, voință, pregătire, acțiune, perseverență, menținere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *