Eu sunt cel neinteles. Eu sunt cel neiubit. Eu sunt cel gol. Imi urasc tatal. M-a abandonat, m-a mintit si m-a tradat. Si nu consider ca trebuie sa il iert. Si nu consider ca am vreo obligatie fata de el. Nu vreau sa il iert si putin imi pasa de ce se spune ca ar trebui sa fac, eu nu vreau sa il iert! Am inteles tot ce era de inteles. Pentru el nu am fost decat o jucarie vie care trebuia sa fie perfecta. Care trebuia sa nu planga prea tare, sa nu rada prea tare, sa nu vorbeasca prea mult. Cel care trebuia sa stea neclinitit la locul lui, sa nu deranjeze prin faptul ca exista, cel care trebuia sa-l faca mandru, cel care trebuia sa corespunda unui tipar absurd si aberant din mintea lui.
Uneori mi se parea ca sunt un instrument de tortura pentru ei, iar, alteori, cel torturat. Ma straduiam sa supravietuiesc intr-un joc dement al inconstientei. Pentru el mai important era sa nu il fac de rusine, sa corespund “fisei postului”. L-am pierdut de timpuriu. Sau cel putin asa am simtit. Si nu pentru ca ai mei au divortat am simtit ca l-am pierdut. Ci pentru ca nici inainte si nici dupa nu a fost alaturi de mine, nu m-a acceptat niciodata asa cum sunt, nu a fost curios sa ma cunoasca. Eu eram doar o anexa a lor, care avea un scop precis – uneori eram un simplu sac de box, alteori eram doar un scut impotriva singuratatii lor existentiale, de care se agatau frenetic, alteori eram “cel bun de nimic”, cel care mai bine ar fi fost sa nu se nasca. Da… cand realizezi ca propriul tau copil nu te poate salva de incertitudini, angoase, frustrari ori lipsa de sens parca ti-ai dori ca mai bine sa nu se fi nascut… Pentru ce atatea sacrificii si asteptari neimplinite? Ca doar nu m-au adus pe lume pentru mine, pentru a duce o viata proprie, ci din intamplare si, in cel mai fericit caz, pentru a le satisface pretentiile egoiste. Tatal meu era un copil cu o masca de “adult” care nu a reusit niciodata sa-si depaseasca frustrarile. Presupun ca inca mai este… nu stiu…
Pe mama nu o urasc, cred, imi este doar mila de ea. Si din cand in cand ma simt vinovat pentru ca si-a sacrificat viata pentru a ma creste, pentru ca eu sa ajung un “om mare”. “Mare”nu sunt. Nu am reusit sa ii indeplinesc asteptarile. Uneori simteam ca ar fi vrut sa ma inghita cu totul, sa ma tintuiasca pe vecie in sufletul ei sfaramat. Avea nevoie de mine ca de aer. Eu eram ancora, eu eram linistea ei, cu conditia sa fiu ACOLO. Sa joc in continuare acelasi rol, sa raman in continuare neschimbat. Ma simteam, din nou, un instrument. Ca si cum rolul meu pe acest pamant ar fi fost sa le alin angoasele, sa le domolesc anxietatile, sa fiu ceea ce nu simteam ca ar fi trebuit sa fiu – un surogat de copil (pentru ca nu m-am simtit copil cu adevarat, acel copil care aduce bucurie, care merita sa fie iubit prin simpul faptul ca traieste, ca doi oameni au ales sa-l aduca pe lume), un surogat de barbat (pentru ca de multe ori simteam ca se agata de mine cu inversunare ca si cum … in fine…), un surogat de iubire.
Niciodata nu am fost acel copil ideal. Si care e idealul? Si de ce ar trebui sa existe un ideal? De altfel, niciodata nu m-am simtit un om “bun”, un om “decent”. Desi… asta ar fi simplificat foarte mult lucrurile. Daca as fi respectat “reteta” si prescriptiile, daca as fi inchis ochii, cu siguranta as fi inchis si gura lumii, as fi inchis gura mamei, as fi inchis gura tatei. Dar de ce sa fac asta? Nu am facut asta. Nu am facut de fapt nimic. Doar m-am revoltat si am intors armele, atat impotriva mea, cat si impotriva celorlalti.
Eu am devenit cel care se sfarama, cel care se rataceste. Eu am devenit cel care a inceput sa “vaneze” busole pentru a evada din inchisorile propriei minti. Eu am devenit cel care face pact cu piratii pentru a-l aduce la mal. Eu am devenit cel care incearca a cuceri sirene in speranta ca il vor salva din valtoarea furtunilor. Eu am devenit cel care a ajuns sa le urasca pentru ca au esuat in misiunea pe care le-am incredintat-o.
Eu sunt cel care iubeste sau… cel care uraste. Oricum nu disting aceste nuante subtile. Cine mai stie sa faca diferenta? Insa, nu urasc asumat pentru ca sunt mai presus de nimicniciile acestea lumesti. Si nu iubesc cu adevarat pentru ca nu sunt constient de mine, nu mai mult de nevoile mele fiziologice si pur emotionale. Eu sunt mai presus de asta.
“Ura” mea – un joc de-a v-ati ascunselea in care astept sa “il scuip” pe cel care asteapta cu entuziasm sa fie gasit, este marca mea sociala, scutul meu de aparare. Eu ma urasc pe mine, cu patima, pe ascuns. Sunt un las. Nu am curajul sa ma urasc verde-n fata. Nu am curajul sa urasc pe nimeni in felul asta. Insa ii urasc pe toti pe ascuns. Pentru ca, intr-un fel sau altul, mi-au gresit. Ii urasc pe cei care m-au abandonat, pe cei care m-au respins, ii urasc chiar si pe cei pe care i-am crucificat. Pentru ca suferinta lor nu mi-a adus nicio intregire.
Sunt “cel lasat la popota”. Port razboaie in fanteziile mele pentru a-mi uita frustrarile lipsei de “barbatie”, de asumare. Macar atunci ies invingator.
Cel care ma vede crede ca ma iubesc mult, mult. Pentru ca am devenit un egoist in cel mai rau sens al cuvantului. Pentru ca nu ma dau in laturi sa ii strivesc pe cei mai slabi decat mine. Si cine sunt eu sa ma judec?
Eu ma mint. Eu ma amagesc. Eu nu mai vreau sa fac nimic. Eu vreau doar sa primesc pentru ca viata a fost nedreapta cu mine si mi se cuvine o revansa!
