Suntem aici. La nivel filosofic sau existential nu stim de ce suntem aici. Putem prespune ca suntem aici pentru a explora si a ne insusi anumite lectii. Daca asta ne face sa ne simtim mai bine si ne da un sens existentei noastre. Putem presupune ca suntem aici pentru „a ne purta crucea” si a ne bucura, astfel, pe masura chinurilor si „vredniciei” noastre terestre, de o viata eterna in paradis. Putem presupune ca suntem aici din intamplare si oricum nu are importanta ce si cum. Putem sa credem ca suntem „degeaba” pentru ca nu ne-am gasit un sens si un scop, pentru ca „lumea, asa cum este, nu ar trebui sa fie, iar lumea, asa cum ar trebui sa fie, nu exista”, pentru ca ne simtim lipsiti de solutie.
Dezbraca un om de credinte si de valori. Ia-i sensul. Care mai este realitatea acelui om?… El devine precum o coala alba de hartie. Iar asta ma face sa ma gandesc la faptul ca un om care s-a eliberat de toate „prescriptiile” este un om liber in sensul in care poate sa se recreeze pe sine. Daca poate face asta si cum, este alegerea lui.
Insa, indiferent de ce credem, credintele noastre ne desavarsesc realitatea. Si indiferent cat de diferite sunt credintele noastre, cu totii ne confruntam cu acelasi tip de probleme.
Cautarile spirituale, insatietatea intr-ale „dezvoltarii personale”, relatiile de tip „pansament” pot fi asemanate, la un anumit nivel, cu incercarile mai mult sau mai putin disperate ale unui dependent in a-si obtine o doza de fericire si sens, pentru ca simte ca nu poate face fata propriilor probleme si cauta, astfel, un refugiu fugind de sine.
Acest trend al dezvoltarii personale si al spiritualitatii poate functiona ca un miraj. “Sunt persoane care cauta izbavirea prin metode mai mult sau mai putin spirituale ca si metoda de a evita sa se confrunte cu problemele de ordin psihologic. “Spiritualitatea” inteleasa gresit le induce oamenilor ideea ca toate aceste lucruri pot fi depasite prin diferite ritualuri sau practici si ceea ce face de fapt este doar ca ii indeparteaza de rezolvarea acestor probleme, iar ele reapar in noi si noi forme de-a lungul vietii lor. John Welwood numeste aceasta tendinta de a evita sau a transcende prematur nevoile, emotiile si sarcinile de invatare fundamental umane șuntare (by-pass) spirituala. Șuntarea spirituala este in mod special tentanta pentru cei care au dificultati in asumarea provocarilor evolutive din viata.” Dr. Ursula Sandner
La fel de bine putem cauta ca, prin intermediul relatiilor, sa fugim de problemele noastre, plasandu-le pe umerii celuilalt si sperand la o salvare din partea acestuia.
Si la fel de bine ne putem amagi cu ideea ca daca ne repetam in fiecare zi „Sunt o persoana minunata care merita tot ce este mai bun pe lumea asta” dintr-o data vom deveni acea persoana, chiar daca actiunile noastre exprima cu totul altceva – de exemplu, acceptam relatii abuzive ale caror mecanisme le intretinem si care ne diminueaza stima de sine si puterea personala, insa ne afundam in reverie si in afirmatii pozitive pentru ca, in mod concret, nu facem nimic pentru a schimba situatia care ne cauzeaza suferinta, fugind astfel de ea.
Adevarul este ca nu putem sa sarim niste etape esentiale in evolutia noastra, iar negarea si autoamagirea precum si goana dupa promisiuni care ne incanta simturile si ne ofera speranta este o capcana, pentru ca salvarea vine numai din interior si presupune o confruntare autentica cu sine urmata de constientizare si actiune.
Partea buna este ca exista oameni care stiu mai multe decat noi si care au experimentat mai mult. Si pe ei ii putem lua drept mentori. Si putem invata de la ei. Si este minunat ca avem de unde sa invatam si sa ne inspiram. Dar sa trecem toate informatiile prin filtrul personal, sa fim deschisi si atenti. Sa observam ce rezoneaza cu noi si ce nu. Sa ne autoeducam pentru a putea face diferenta intre „vanzatorii de iluzii” si adevaratii profesionisti care au in spate o formare si educatie pe masura.
Este foarte simplu sa adoptam niste credinte care credem ca au de-a face cu psihologia pozitiva ori cu spiritualitatea doar pentru ca sunt impachetate frumos si ne fac sa ne simtim mai putin mizerabil. Dar daca schimbarea nu se produce la un nivel profund, toate acestea pot functiona precum niste mecanisme nocive de adaptare la stresul ori suferinta cotidiana, in loc de a rezolva, de fapt, cauza problemelor.
In aceeasi idee, este foarte simplu sa credem ca „toti oamenii sunt buni” , ori ca „suntem fiinte de lumina” pentru ca aceste credinte ne elibereaza de angoase, ne intretin iluziile, ne justifica compromisurile, ne ofera un sens suferintei noastre – desi observam ca ceva nu este ok cu noi, cu relatiile noastre, cu viata noastra, negam problemele existente si ne gasim justificari atat noua cat si celorlalti.
Insa, in realitate, daca nu ne-am mai autoiluziona, nu am mai avea cum sa sustinem astfel de credinte, deoarece comportamentele noastre si ale celor din jur vorbesc, de cele mai multe ori, despre cu totul altceva.
Cum ar fi sa traim constient in fiecare moment, sa ne raportam la oameni asa cum sunt ei si nu asa cum ne-am dori sa fie, sa ne observam tendintele de fuga din fata propriilor probleme si sa nu le mai alimentam, acceptand, in schimb, realitatea?
