Bună…vrei să îți spun o poveste?

Open book.

Doream să îmi amintesc. Ce? Orice care să mă facă să nu regret că am trăit ca și cum aș fi fost o moartă vie. Nu știu cum vine asta, poate că iarna a pus stăpânire pe mine, am amorțit și nu îmi mai găsesc cuvintele potrivite. Potrivite…Uneori, cele mai potrivite cuvinte care să reflecte ce gândești și simți sunt exact acelea pe care le-ai rostit prima dată. Și ce importanță are? Nu e ca și cum aș participa la vreo dezbatere politică. Da! Moartă vie!

Nu îmi mai este teamă de moarte. Mi-a fost odată, apoi am început să o privesc ca pe o binecuvântare. Însă acum, acum nu mai simt mare lucru – nici bucurie, nici tristețe, nici furie…Mă simt așa…ca o carcasă în care la un moment dat trăia o femeie care simțea…o femeie care a început să se gândească la viață și care ar vrea să simtă din nou.

Nu știu dacă este cel mai bun moment să încep să mă gândesc la toate aceste lucruri, însă când este acel moment potrivit să îți dai voie să accepți că toată viața ta a fost o mare trădare de sine? Că ai trăit într-o minciună, cu speranța că cineva, cândva, îți va acorda șansa de a juca un rol secundar în propria-i piesă de teatru?

M-am trădat pe mine în cele mai crunte moduri posibile. M-am mințit infinit pentru că am pornit din start pe un drum greșit și mi-a fost teamă să îmi ascult vocea interioară ca nu cumva să rămân singură. Orice, numai asta, nu. Cum ar fi fost asta? Poate că ar fi fost mult mai bine pentru că, oricum, toată viața m-am simțit singură și acum chiar sunt singură… Solitudine, divină binecuvântare! Cum altfel să-mi fi dat eu seama cât de greșit mi-am trăit viața? Cum altfel să fi realizat că încă mai am puterea de a schimba ceva?

Când îmi amintesc, încep să simt. Și aș vrea să înțeleg…aș vrea să mă înțeleg pe mine mai bine. Aș vrea să îmi dau seama de ce, în cele mai multe momente, nu simt nimic. Însă, când mă afund în amintiri….

*
O foaie albă de hârtie zace sinistru in fața mea: 2+2…(6-2):3… Din camera de alaturi tata urlă isteric la mama. Iar mama tace și își înghite lacrimile. Pentru că o relație nu are cum să funcționeze fara compromisuri. Pentru ca…pentru că…câte minciuni trebuie să-și fi spus și ea la rândul ei… Îmi este frică. Îmi pare rău de ea și o urăsc în același timp. De ce taci, mamă? Și oare este normal să simți FRICĂ față de cel care ar trebui să-ți fie prieten si iubit? Și oare este normal să taci și să plângi pe ascuns în fiecare zi? Și pentru ce toate acestea? Ma pierd in foaia alba de hartie. In mintea mea trăiesc infinit o panică ce mă face să vreau să nu mai exist. Îngrop totul cât mai adânc. Trebuie să fac ceva să nu mai simt asta. Trebuie să fac ceva să nu mai simt.
*

*
Mă simt ca un ocean tulburat care încearcă să își găsească liniștea după furtună…. In liniste orice este posibil. In liniste te simti pe tine. Asculta linistea si acorda-ti permisiunea sa te afunzi in tine. Acolo este inceputul si sfarsitul.

In liniste…imi aduc aminte de prima si marea mea iubire, chiar daca marea mea iubire a fost doar o iluzie a mintiii mele. Eram foc ce ardea pe ape și nici nu mai știu ce și pe cine iubeam. Îmi aduc aminte cum îi spuneam că va fi o poveste fără sfârșit… în condițiile care eu mă simțeam ca o umbra senilă, o ființă fără de început și fără de sfârșit care își completa puzzle-ul vieții cu piesele altora. HA! HA! Insa, imi amintesc… si din amintiri imi creez un nou destin, pentru ca amintirile sunt supraestimate. Mintea noastra este facuta de asa natura incat sa ne aduca in prim plan tot ceea ce a fost frumos. Si uităm cum simteam amar si cum ne cufundam in intuneric si amintirea revine iar si iar, iar tu, cufundandu-te in ea crezi cu inversunare ca a fost bine Ei bine, nu, nu a fost. Daca era sa fie bine, astazi nu mai aveai inima stransa. Cata incrancenare… Sunt libera acum!
*

*
Cand eram adolescenta obisnuiam sa ma droghez. Nimic deosebit. Dar nu cu droguri de-alea “bune”. Beam, luam pastile cu alcool. Aveam de unde. Maica-mea avea un intreg depozit. Se intelege. La un moment dat umorile mele s-au dezechilibrat și am ajuns la psihiatru. Perfect. Alte pastile de care să pot abuza. Asta e pentru ce nu ai, asta e pentru ce crezi ca ai, asta e pentru a uita ca esti o fiinta care sangereaza. Anesteziaza-te! Profund! Sa nu mai auzi vocile alea din capul tau care iti spun ca…nu mai vrei sa traiesti asa, ca iti e frica, ca suferi, ca ai nevoie de ajutor. Innabusa-le pe toate! Esti doar un dement! Ei bine, nu, nu eram. Eram un om perfect normal, insa in suferinta. Iar vocile alea nu erau semne ale rupturii mele de realitate ci ale unei constiinte perfect umane, perfect normale. Ale unui om care nu traieste pe pilot automat, ca o oaie intr-o turma. Eram vie și, din nou, am început să mor.

În perioada aceea m-am îndrăgostit de Demi…Păr albastru…aveam un păr de un albastru metalic ce se înfăsura pe trupul meu ca un vrej ce sufoca în strânsoarea sa un bob de linte. Aveam și o piele translucidă pe care o uram, pentru că mi se citeau pe ea toate insomniile, toate frământările. După Demi am purtat doliu mult timp, iar el nici măcar nu murise. Îl plângeam în suflet. Am reușit, cu fiecare strop de luciditate, să mă eliberez de fantasma lui, de ceea ce îmi închipuisem atâta timp că ar fi el. Din nou iubeam o fantasmă născocită de gândurile mele. Ajunsesem să distorsionez realitatea în așa fel încât Demi nu mai era tipul acela mediocru, cu multe răni nevindecate și traume care aveau legătură uneori cu un tată absent, alteori cu un tată despotic. Demi era pentru mine un zeu. Era un zeu ciudat, un fel de diavol. Pe de-o parte îl desconsideram și îmi păreau de-a dreptul scârboase anumite gesturi de-ale lui sau faptul că râdea într-un fel anume, sau că respira într-un fel anume. Pentru fracțiuni de secundă îl diminuam atât de mult și mă întrebam stupefiată cum pot ca măcar să respir în preajma acestei orătănii fără să nu mor de silă. Apoi mă întrebam ce-o fi fost atât de în neregulă cu mine să îmi fie scârbă, din când în când, de băiatul pe care îl iubeam, pe care eram ferm convinsă că îl iubeam. Mă gândeam că sunt prea necoaptă și că poate nu înțeleg realitățile acestei lumi – cum stă treaba de fapt. Că nu am sufletul și mintea formate astfel încât să-l pot înțelege, să îl iubesc așa cum se cuvine. Ce știam eu?

Și îl iubeam cu un patos bolnăvicios. Care m-a și îmbolnăvit mai tare, de fapt. Stăteam nopțile și îi scrijeleam numele pe agenda aia veche pe care obișnuiam să desenez fluturi, inimi și cruci. Agenda aia jerpelită pe care o prețuiam, cred, mai mult decât pe propria-mi ființă. Era ca și cum aș fi iubit mai multe niște amintiri decât pe mine. Era ca și cum ar fi fost mai importante niște momente aleatorii decât mine, momente care, multe dintre ele, se întâmplau oricum doar în imaginația mea. În orice caz, mai mult trăiam prin alții și prin poveștile altora, prin durerile și bucuriile lor decât prin mine însămi. Îmi era frică să trăiesc De aceea alegeam surogate prin care să îmi trăiesc viața.

Nu am trăit niciodată prin mine însămi. Decât atunci când mă tăiam pe brațe, când mă drogam, când luam somnifere cu vodca…Iar când iubeam, din nou, nu iubeam prin mine însămi, pentru că nu exista un Sine propriu cu care să fiu în contact și prin care să iubesc. Eram o carcasa care se hranea cu ce se indurau altii sa ii lase de pomana. Eu nu aveam suflet, adica nu mă simteam ca si cum as fi fost vie. Mă râcâia ceva în interiorul meu în pemranență. Asta era senzația. Sufletul meu era un bâzâit enervant și dureros. As fi făcut orice să înăbuș zgomotul și senzațiile acelea enervante din interior. De aia beam, de aia ma drogam – pentru a uita, pentru a-mi anestezia senzatia ca viata mea este un racait enervant. De aia cautam cu disperare sa fiu cu cineva. Si de asta sufeream ca o vaduva când iubitul incoronat disparea din peisaj.

Cu Demi a fost parca mai grava situatia decat cu altii. Intr-o zi m-am urcat pe cladirea liceului si am inceput sa urlu, sa dau din maini, sa imi smulg parul din cap. “Demi, Demi! Uite unde m-ai adus! Uite ce m-ai facut sa fac! Ma sinucid! Ma sinucid!” Iar Demi se uita plictisit din curtea scolii și probabil se intreba cu ce a gresit de l-a blestemat universul cu o astfel de nebună. Oricum, nu aveam de gand sa ma sinucid. Dar asa obisnuiam eu, din cand in cand, sa faca scene de astea penibile.
*

*
Îmi mai amintesc cum, în anul 4 de facultate, obișnuia mama să mă târască la fel și fel de evenimente sociale, numai să îmi găsesc și eu pe cineva și să se scape de mine, presupun. Ca să scap de gura ei, mă duceam, dar aveam senzația că mă târăște ca pe o vită la un târg de animale. Și am întâlnit un bărbat, un bărbat oarecare cu care am ajuns să mă mărit. Am ajuns să mă mărit cu un bărbat oarecare! Un soldat care era atât de mândru de patriotismul lui. Iar eu mă gândeam că mandria unor crime patriotice nu are cum sa te inalte, in cel mai bun caz iti ofera o justificare a faptelor tale pentru a te face sa uiti de vinovatie. Dar oare cum ar fi sa avem toti aceeasi patrie? Impotriva cui ne-am mai lupta? Si pe seama cui am mai pune tendintele noastre sadice si masochiste? Ca de obicei, obișnuiam să mă gândesc la lucruri la care nu ar fi trebuit să mă gândesc.
*

*
Îmi amintesc cum mi se părea că am un nume ciudat. Îmi amintesc cum mă plimbam pe aleile ce înconjurau liceul de pe a cărei clădire amenințasem odată că mă voi sinucide. Însă nu numai numele meu mi se părea ciudat, ci și felul în care mergeam și vorbeam, felul în care iubeam și visam. Îmi amintesc cum mă imaginam pe o colină deasupra orașului, trăind într-o casă de sticlă ca să pot admira stelele și atunci când este frig, noaptea, din pat. În general, toate gândurile mele erau monstruoase, toate scenariile catastrofale. Nu mai găseam un singur lucru bun în viața mea. Trăiam în permanență cu frică, o frică ce se exacerba de la un gând la altul, de la un moment la altul, ca și cum aș fi fost o păpușă în care în orice moment cineva poate să înfigă o sută de ace.

Îmi doream să iubesc mai mult. Să mă iubesc pe mine mai mult. Să pot să-mi spun: “e ok așa cum ești și nu e nimic ciudat la tine”. Poate că depresia pusese stăpânire pe mine. Și când mă gândeam la lucrurile bune care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții, tot tristă eram și le priveam ca și cum i s-ar fi întâmplat unei alte persoane. Eu nu mai eram femeia aceea îndrăgostită sau femeia înnebunită după munca ei. Când imi aminteam de zielele în care stăteam încuiată în laboratorul meu, pierzând orice noțiune a timpului, parcă îmi aminteam de o altă femeie. Nu recunosc să fi avut un păr așa de frumos și bogat, mâini atât de fine și albe, și nici rochia aceea neagră cu buline nu mi-o amintesc. Mă plimbam cu fetița mea prin parc, îi citeam povești, îi croșetam șosețele, ne jucam împreună, îi făceam prăjituri…Cine este copilul ăsta din amintirile mele? Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată mamă. Pentru că nu am simțit că am fost vreodată o mamă adevărată…
*

*
Îmi aduc aminte cum simteam prin toti porii apasarea aceea grea si viermanoasa a pamantului care imi inunda toata fiinta, care curgea asupra fiintei divine a fiicei mele, ca si cum as fi muscat din cadavrul ei. Insa cred ca ea ar fi avut un gust mai bun decat desertaciunea aceasta inutila a propriilor mele ganduri. Imi doream sa ma contopesc cu ea, in sicirul acela sterp de lemn ieftin, sa patrund pervers si subtil in inima ei si nimeni sa nu ma mai scoata de acolo. Sa ma ingrop singura sufocandu-ma intr-o suferinta desarta. Asta imi doream. Nu mai vedeam nicio lumina si ii blestemam pe toti cei care incercau, in optimismul lor absurd si irational, sa ma conduca spre fel si fel de lumini inchipuite. Lumina nu mai exista. Lumina nu exista niciunde altundeva decat in inima noastra, in mintea noastra, in fiinta noastra. Insa inima mea era Ea, fiinta mea era Ea, lumina mea s-a dus odata cu ea. Asadar, despre ce lumina vorbim acum? Oare ce lumina ar fi capabila sa mai înalte? Sa ma faca sa vad si altceva? Nu…nu….nu…eu o sa mor in mine, eu mor in mine, eu o sa ma las inghitita de golul meu interior, eu ma las inghitita de golul meu interior…eu sunt vinovată de toate astea..

*
Îmi aduc aminte cum mă gândeam că nu vreau sa mor. Nu vreau să mor! În fiecare seară mă culcam cu gândul ăsta. Și în fiecare dimineață mă trezeam cu gândul ăsta. Îmi era teamă de moarte pentru că, de fapt, îmi era teamă de viață. Teama asta obsedantă a mea de moarte venea din faptul că eram o reprimată. Ce regret mai mare să ai decât acela că mori fără să-ți fi trăit viața?
*

Am fost o mască întreaga mea viață. Din acest motiv am dezvoltat fel și fel de alergii. Însă ființa mea se împotrivea să mai poarte acea mască, să mai fie acea mască. Te gandesti ca daca dormi, gandurile dispar. Ca totul o sa revina la normal si speri ca a doua zi dimineata sa nu mai simti golul ala in stomac, vidul ala existential. Insa nu este asa. Pacat e atunci cand te lasi prada virusilor mintii, ambitiilor prostesti, sentimentelor de vinovatie, cand in interiorul tau clocoteste iadul. Cand inauntru esti in infern. Cand iti cladesti acel infern tu insuti, cu puterea mintii tale, cu puterea fiintei tale, si, pe deasupra, nici macar nu esti constient de responsabilitatea care iti apartine in toata povestea asta.

Pe zi ce trece, pe an ce trece, golul creste. Si vine o zi in care nu mai poti sa te minti pe tine. Toate dorintele pe care le-ai reprimat, toate visurile abandonate, toata pasiunea pe care ai investit-o in iluzii sau in devalorizari se rasfrang asupra ta ca o tornada, ca un cutremur, ca o apocalipsa.

Am vorbit despre atâtea și atâtea răni adânc întipărite în structurile mele încât ai putea avea impresia că nu am făcut altceva decât să fiu rănită, să rănesc, să trăiesc în frică, să mă lupt cu propriii demoni sau cu demonii altora, ca și cum viața mea s-ar rezuma la a trăi de azi pe mâine, resemnându-mă cu ideea că lumea este rea și dură, ca și cum aș fi o victimă și că tot ce pot face este să mă feresc cât mai mult de mine și de alții. Iar supunerea față de o entitate pe care o percepeam ca fiind mai puternică decât mine însămi îmi conferea o anumită stare de umilință, stare pe care o consideram necesară pentru a-mi reduce din vinovățiile și rușinea pe care le simțeam.

Însă vine o zi in care toate visurile nerealizate și toate durerile trecutului se transforma in cei mai mari dusmani care nu te mai lasa sa dormi noaptea. Si incepi sa te gandesti: Ce Dumnezeu mi se intampla? Oare am innebunit? Oare sunt bolnava?

Ei bine….nu. Însă, uneori, când nu faci nimic altceva decât să te afunzi în amintiri și să îți hrănești sentimentele de neputință și vinovăție fără a schimba nimic…ajungi să crezi din ce în ce mai mult că ești “defect”.

Nu cred că am făcut cunoștință. Bună, sunt Samantha. Am 68 de ani și trăiesc în Wisconsin de o viață… o viață haotică și lipsită de importanță. Pană ACUM.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *