Doream să-mi amintesc. Ce? Orice care să mă facă să nu regret că am trăit ca și cum aș fi fost o moartă vie. Nu știu cum vine asta, poate că iarna a pus stăpânire pe mine, am amorțit și nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite. Potrivite…Uneori, cele mai potrivite cuvinte care să reflecte ce gândești și simți sunt exact acelea pe care le-ai rostit prima dată. Și ce importanță are? Nu e ca și cum aș participa la vreo dezbatere politică. Da! Moartă vie!
Nu-mi mai este teamă de moarte. Mi-a fost odată, apoi am început s-o privesc ca pe o binecuvântare. Însă acum, acum nu mai simt mare lucru – nici bucurie, nici tristețe, nici furie… Mă simt așa… ca o carcasă în care, la un moment dat, trăia o femeie care simțea… o femeie care a început să se gândească la viață și care ar vrea să simtă din nou. Nu știu dacă este cel mai bun moment să încep să mă gândesc la toate aceste lucruri, însă când este acel moment potrivit să-ți dai voie să accepți că toată viața ta a fost o mare trădare de sine? Că ai trăit într-o minciună, cu speranța că cineva, cândva, îți va acorda șansa de a juca un rol secundar în propria-i piesă de teatru?
M-am trădat pe mine în cele mai crunte moduri posibile. M-am mințit infinit pentru că am pornit din start pe un drum greșit și mi-a fost teamă să-mi ascult vocea interioară ca nu cumva să rămân singură. Orice, numai asta, nu. Cum ar fi fost asta? Poate că ar fi fost mult mai bine pentru că, oricum, toată viața m-am simțit singură și acum chiar sunt singură… Solitudine, divină binecuvântare! Cum altfel să-mi fi dat eu seama cât de greșit mi-am trăit viața? Cum altfel să fi realizat că încă mai am puterea de a schimba ceva?
Când îmi amintesc, încep să simt. Și-aș vrea să înțeleg… aș vrea să mă înțeleg pe mine mai bine. Aș vrea să-mi dau seama de ce, în cele mai multe momente, nu simt nimic. Însă, când mă afund în amintiri….
*
O foaie albă de hârtie zace sinistru in fața mea: 2+2… (6-2):3… Din camera de alături tata urlă isteric la mama. Iar mama tace și își înghite lacrimile. Pentru că o relație nu are cum să funcționeze fara compromisuri. Pentru că… pentru că… atâtea minciuni trebuie să-și fi spus și ea, la rândul ei… Îmi este frică. Îmi pare rău de ea și o urăsc în același timp. De ce taci, mamă? Și oare este normal să simți FRICĂ față de cel care ar trebui să-ți fie prieten si iubit? Și oare este normal să taci și să plângi pe ascuns în fiecare zi? Și pentru ce toate acestea? Mă pierd în foaia albă de hârtie. În mintea mea trăiesc infinit o panică ce mă face să vreau să nu mai exist. Îngrop totul cât mai adânc. Trebuie să fac ceva să nu mai simt asta. Trebuie să fac ceva să nu mai simt.
*
Mă simt ca un ocean tulburat care încearcă să-și găsească liniștea după furtună… În liniște orice este posibil. În liniște te simți pe tine. Ascultă liniștea și acordă-ți permisiunea să te afunzi în tine. Acolo este începutul și sfârșitul.
În liniște… îmi aduc aminte de prima și marea mea iubire, chiar dacă marea mea iubire a fost doar o iluzie a minții mele. Eram foc ce ardea pe ape și nici nu mai știu ce și pe cine iubeam. Îmi aduc aminte cum îi spuneam că va fi o poveste fără sfârșit… în condițiile în care eu mă simțeam ca o umbră senilă, o ființă fără de început și fără de sfârșit care își completa puzzle-ul vieții cu piesele altora. Ha, ha! Însă, îmi amintesc… și din amintiri îmi creez un nou destin, pentru că amintirile sunt supraestimate. Mintea noastră este făcută de așa natură încât să ne aducă în prim plan tot ceea ce a fost frumos. Și uităm cum simțeam amar și cum ne cufundam în întuneric și amintirea revine iar și iar, iar tu, cufundându-te în ea, crezi cu înverșunare că a fost bine. Ei bine, nu, nu a fost. Dacă era să fie bine, astăzi nu mai aveai inima strânsă. Câtă încrâncenare… Sunt liberă acum!
*
Când eram adolescentă obișnuiam să mă droghez. Nimic deosebit. Dar nu cu droguri de-alea „bune”. Beam, luam pastile cu alcool. Aveam de unde. Maică-mea avea un întreg depozit. Se înțelege. La un moment dat umorile mele s-au dezechilibrat și am ajuns la psihiatru. Perfect. Alte pastile de care să pot abuza. Asta e pentru ce nu ai, asta e pentru ce crezi că ai, asta e pentru a uita că ești o ființă care sângerează. Anesteziază-te! Profund! Să nu mai auzi vocile alea din capul tău care-ți spun că… nu mai vrei să trăiești așa, că îți e frică, că suferi, că ai nevoie de ajutor. Înăbușă-le pe toate! Ești doar un dement! Ei bine, nu, nu eram. Eram un om perfect normal, însă în suferință. Iar vocile alea nu erau semne ale rupturii mele de realitate ci ale unei conștiințe perfect umane, perfect normale. Ale unui om care nu trăiește pe pilot automat, ca o oaie într-o turmă. Eram vie și, din nou, am început să mor.
În perioada aceea m-am îndrăgostit de Demi… Păr albastru… aveam un păr de un albastru metalic ce se înfășura pe trupul meu ca un vrej ce sufoca în strânsoarea sa un bob de linte. Aveam și o piele translucidă pe care o uram, pentru că mi se citeau pe ea toate insomniile, toate frământările. După Demi am purtat doliu mult timp, iar el nici măcar nu murise. Îl plângeam în suflet. Am reușit, cu fiecare strop de luciditate, să mă eliberez de fantasma lui, de ceea ce îmi închipuisem atâta timp că ar fi el. Din nou iubeam o fantasmă născocită de gândurile mele. Ajunsesem să distorsionez realitatea în așa fel, încât Demi nu mai era tipul acela mediocru, cu multe răni nevindecate și traume care aveau legătură uneori cu un tată absent, alteori cu un tată despotic. Demi era pentru mine un zeu. Era un zeu ciudat, un fel de diavol. Pe de-o parte îl desconsideram și-mi păreau de-a dreptul scârboase anumite gesturi de-ale lui sau faptul că râdea într-un fel anume, sau că respira într-un fel anume. Pentru fracțiuni de secundă îl diminuam atât de mult și mă întrebam stupefiată cum pot ca măcar să respir în preajma acestei orătănii fără să nu mor de silă. Apoi mă întrebam ce-o fi fost atât de în neregulă cu mine să-mi fie scârbă, din când în când, de băiatul pe care îl iubeam, pe care eram ferm convinsă că îl iubeam. Mă gândeam că sunt prea necoaptă și că poate nu înțeleg realitățile acestei lumi – cum stă treaba, de fapt. Că nu am sufletul și mintea formate astfel, încât să-l pot înțelege, să-l iubesc așa cum se cuvine. Ce știam eu?
Și îl iubeam cu un patos bolnăvicios. Care m-a și îmbolnăvit mai tare, de fapt. Stăteam nopțile și îi scrijeleam numele pe agenda aia veche pe care obișnuiam să desenez fluturi, inimi și cruci. Agenda aia jerpelită pe care o prețuiam, cred, mai mult decât pe propria-mi ființă. Era ca și cum aș fi iubit mai mult niște amintiri decât pe mine. Era ca și cum ar fi fost mai importante niște momente aleatorii decât mine, momente care, multe dintre ele, se întâmplau oricum doar în imaginația mea. În orice caz, mai mult trăiam prin alții și prin poveștile altora, prin durerile și bucuriile lor decât prin mine însămi. Îmi era frică să trăiesc. De aceea alegeam surogate prin care să-mi trăiesc viața.
Nu am trăit niciodată prin mine însămi. Decât atunci când mă tăiam pe brațe, când mă drogam, când luam somnifere cu vodca… Iar când iubeam, din nou, nu iubeam prin mine însămi, pentru că nu exista un Sine propriu cu care să fiu în contact și prin care să iubesc. Eram o carcasă care se hrănea cu ce se îndurau alții să-i lase de pomană. Eu nu aveam suflet, adică nu mă simțeam ca și cum aș fi fost vie. Mă râcâia ceva în interiorul meu în permanenţă. Asta era senzația. Sufletul meu era un bâzâit enervant și dureros. As fi făcut orice să înăbuș zgomotul și senzațiile acelea enervante din interior. De aia beam, de aia mă drogam – pentru a uita, pentru a-mi anestezia senzația că viața mea este un râcâit enervant. De aia căutam cu disperare să fiu cu cineva. Și de asta sufeream ca o văduvă când iubitul încoronat dispărea din peisaj. Cu Demi a fost parcă mai gravă situația decât cu alții. Într-o zi m-am urcat pe clădirea liceului și am început să urlu, să dau din mâini, să-mi smulg părul din cap. „Demi, Demi! Uite unde m-ai adus! Uite ce m-ai făcut să fac! Mă sinucid! Mă sinucid!” Iar Demi se uita plictisit din curtea școlii și probabil se întreba cu ce a greșit de l-a blestemat universul cu o astfel de nebună. Oricum, nu aveam de gând să mă sinucid. Dar așa obișnuiam eu, din când în când, să fac scene de astea penibile.
*
Îmi mai amintesc cum, în anul patru de facultate, obișnuia mama să mă târască la fel și fel de evenimente sociale, numai să-mi găsesc și eu pe cineva și să se scape de mine, presupun. Ca să scap de gura ei, mă duceam, dar aveam senzația că mă târăște ca pe o vită la un târg de animale. Și am întâlnit un bărbat, un bărbat oarecare cu care am ajuns să mă mărit. Am ajuns să mă mărit cu un bărbat oarecare! Un soldat care era atât de mândru de patriotismul lui. Iar eu mă gândeam că mândria unor crime patriotice nu are cum să te înalțe, în cel mai bun caz îți oferă o justificare a faptelor tale pentru a te face să uiți de vinovăție. Dar oare cum ar fi să avem toți aceeași patrie? Împotriva cui ne-am mai lupta? Și pe seama cui am mai pune tendințele noastre sadice și masochiste? Ca de obicei, obișnuiam să mă gândesc la lucruri la care nu ar fi trebuit să mă gândesc.
*
Îmi amintesc cum mi se părea că am un nume ciudat. Îmi amintesc cum mă plimbam pe aleile ce înconjurau liceul de pe a cărei clădire amenințasem odată că mă voi sinucide. Însă nu numai numele meu mi se părea ciudat, ci și felul în care mergeam și vorbeam, felul în care iubeam și visam. Îmi amintesc cum mă imaginam pe o colină deasupra orașului, trăind într-o casă de sticlă ca să pot admira stelele și atunci când este frig, noaptea, din pat. În general, toate gândurile mele erau monstruoase, toate scenariile catastrofale. Nu mai găseam un singur lucru bun în viața mea. Trăiam în permanență cu frică, o frică ce se exacerba de la un gând la altul, de la un moment la altul, ca și cum aș fi fost o păpușă în care, în orice moment, cineva poate să înfigă o sută de ace.
Îmi doream să iubesc mai mult. Să mă iubesc pe mine mai mult. Să pot să-mi spun: „e ok așa cum ești și nu e nimic ciudat la tine”. Poate că depresia pusese stăpânire pe mine. Și când mă gândeam la lucrurile bune care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții, tot tristă eram și le priveam ca și cum i s-ar fi întâmplat unei alte persoane. Eu nu mai eram femeia aceea îndrăgostită sau femeia înnebunită după munca ei. Când îmi aminteam de zilele în care stăteam încuiată în laboratorul meu, pierzând orice noțiune a timpului, parcă îmi aminteam de o altă femeie. Nu recunosc să fi avut un păr așa de frumos și bogat, mâini atât de fine și albe, și nici rochia aceea neagră cu buline nu mi-o amintesc. Mă plimbam cu fetița mea prin parc, îi citeam povești, îi croșetam șosetuţe, ne jucam împreună, îi făceam prăjituri… Cine este copilul ăsta din amintirile mele? Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată mamă. Pentru că nu am simțit că am fost vreodată o mamă adevărată…
*
Îmi aduc aminte cum simțeam prin toți porii apăsarea aceea grea și viermănoasă a pământului care-mi inunda toată ființa, care curgea asupra ființei divine a fiicei mele, ca și cum aș fi mușcat din cadavrul ei. Însă cred că ea ar fi avut un gust mai bun decât deșertăciunea aceasta inutilă a propriilor mele gânduri. Îmi doream să mă contopesc cu ea, în sicirul acela sterp de lemn ieftin, să pătrund pervers și subtil în inima ei și nimeni să nu mă mai scoată de-acolo. Să mă îngrop singură sufocându-mă într-o suferință deșartă. Asta îmi doream. Nu mai vedeam nicio lumina și îi blestemam pe toți cei care încercau, în optimismul lor absurd și irațional, să mă conducă spre fel și fel de lumini închipuite. Lumina nu mai exista. Lumina nu există niciunde altundeva decât în inima noastră, în mintea noastră, în ființa noastră. Însă inima mea era Ea, ființa mea era Ea, lumina mea s-a dus odată cu ea. Așadar, despre ce lumină vorbim acum? Oare ce lumină ar fi capabilă să mă mai înalțe? Să mă facă să văd și altceva? Nu… nu…. nu… eu o să mor în mine, eu mor în mine, eu o să mă las înghițită de golul meu interior, eu mă las înghițită de golul meu interior… eu sunt vinovată de toate astea…
*
Îmi aduc aminte cum mă gândeam că nu vreau sa mor. Nu vreau să mor! În fiecare seară mă culcam cu gândul ăsta. Și în fiecare dimineață mă trezeam cu gândul ăsta. Îmi era teamă de moarte pentru că, de fapt, îmi era teamă de viață. Teama asta obsedantă a mea de moarte venea din faptul că eram o reprimată. Ce regret mai mare să ai decât acela că mori fără să-ți fi trăit viața?
*
Am fost o mască întreaga mea viață. Din acest motiv am dezvoltat fel și fel de alergii. Însă ființa mea se împotrivea să mai poarte acea mască, să mai fie acea mască. Te gândești că, dacă dormi, gândurile dispar. Că totul o să revină la normal și speri că a două zi dimineața să nu mai simți golul ăla în stomac, vidul ăla existențial. Însă nu este așa. Păcat e atunci când te lași pradă virușilor minții, ambițiilor prostești, sentimentelor de vinovăție, când în interiorul tău clocotește iadul. Când înăuntru ești în infern. Când îți clădești acel infern tu însuți, cu puterea minții tale, cu puterea ființei tale, și, pe deasupra, nici măcar nu ești conștient de responsabilitatea care îți aparține în toată povestea asta. Pe zi ce trece, pe an ce trece, golul crește. Și vine o zi în care nu mai poți să te minți pe tine. Toate dorințele pe care le-ai reprimat, toate visurile abandonate, toată pasiunea pe care ai investit-o în iluzii sau în devalorizări se răsfrâng asupra ta ca o tornadă, ca un cutremur, ca o apocalipsă.
Am vorbit despre atâtea și atâtea răni adânc întipărite în structurile mele încât ai putea avea impresia că nu am făcut altceva decât să fiu rănită, să rănesc, să trăiesc în frică, să mă lupt cu propriii demoni sau cu demonii altora, ca și cum viața mea s-ar rezuma la a trăi de azi pe mâine, resemnându-mă cu ideea că lumea este rea și dură, ca și cum aș fi o victimă și că tot ce pot face este să mă feresc cât mai mult de mine și de alții. Iar supunerea față de o entitate pe care o percepeam ca fiind mai puternică decât mine însămi îmi conferea o anumită stare de umilință, stare pe care o consideram necesară pentru a-mi reduce din vinovățiile și rușinea pe care le simțeam.
Însă vine o zi în care toate visurile nerealizate și toate durerile trecutului se transformă în cei mai mari dușmani care nu te mai lasă să dormi noaptea. Și începi să te gândești: Ce Dumnezeu mi se întâmplă? Oare am înnebunit? Oare sunt bolnavă?
Ei bine, nu. Însă, uneori, când nu faci nimic altceva decât să te afunzi în amintiri și să-ți hrănești sentimentele de neputință și vinovăție fără a schimba nimic, ajungi să crezi din ce în ce mai mult că ești „defect”.
Nu cred că am făcut cunoștință. Bună, sunt Samantha. Am 68 de ani și trăiesc în Wisconsin de o viață… o viață haotică și lipsită de importanță. Până ACUM.
Mirela Botezatu
