…Am bolduri înfipte în mine, constat, privind, creația s-a transformat într-un fluture mutilat…
Nu-mi doresc neapărat să-ți spun ceva. Nu știu de ce te-am chemat… Dar simt că te pierd. Simt că mă pierd. De fapt, simt că nu am fost niciodată așa cum ar fi trebuit să fim.
Mă gândeam într-un timp să ne mutăm împreună. Dar să nu facem copii. Să ardem unul într-altul până la epuizare, până ne facem cenușă și ne risipim liniștit înspre cele patru puncte cardinale. Mă gândeam într-un timp că, poate, ar fi mai bine să ne despărțim. Însă, apoi mă gândeam că, dacă m-aș despărți de tine, m-aș despărți și de mine… din empatie, așa… să nu suferi prea tare. Ha, ha! Simbioză nenorocită! Mă obosește… Ne devorăm reciproc. Crud, nedrept și incert.
Niciodată nu mi-am dorit să pun stăpânire pe tine ori tu pe mine și, cumva, la asta s-a ajuns. Însă, în realitate, niciodată nu ai fost a mea și nici eu al tău, deși uneori ajunsesem să cred că asta e ceea ce ar trebui să-mi doresc de la viață. Să ai pe cineva acolo în care să te pierzi și să uiți de tine. Dar de ce ai face asta? De fapt, știu… Te arunci în celălalt ca într-un ocean, însă nu știi ce te așteaptă în „căderea” ta. Poți să ai certitudinea că te vei mai întoarce? Ori că apa nu va seca mai curând decât ți-ai deschide ochii? Sau, mai bine chiar, să te înalți… să-ți desfaci aripile și să zbori.
Începusem să mă întreb de ce nu vrei să fii a mea, de ce nu pot nici să mă „arunc”, nici să mă „înalț”. Începusem să mă întreb dacă ai pe altcineva. Dar mi-am dat seama de ridicolul întrebărilor mele. Nu e nevoie să-mi răspunzi, nu vreau să-mi răspunzi. Oare să am eu pe altcineva? Ha, ha! Nu, dar nici pe mine nu mă mai am. Și, la o adică, dacă eu nu mă mai am pe mine, tu în cine mai ai pretenția să te pierzi?
M-am cumințit. Nu a fost de-ajuns. Degeaba m-am cumințit. Nu ar fi trebuit să mă cumințesc. Și pentru ce? Ca să corespund mai bine unui rol? Dacă a mă cuminți înseamnă a da uitării cele mai profunde dorințe ale mele, prefer să fiu un nenorocit.
Nu-mi cere să uit că am iubit pe altele. Nu-mi cere să le desconsider. Nu mă mai șantaja când nu fac cum vrei tu. Asta mă transformă pe mine într-o simplă jucărie. Nu mai încerca să mă schimbi, să mă convingi de o realitate ce nu-mi aparține. Nu sunt creația ta de plastilină. Dă-mă jos din ramă. Mă mai vrei lângă tine astfel? Cu toate incertitudinile, neliniștile și dorințele mele? Mă mai vrei, pe mine, cel autentic? Sau mai lustruim puțin rama să arate mai vie poza?
Da, sigur, aș putea fi bărbatul ideal. Însă nu pentu tine.
Se scurge timpul din clepsidre, se scurge invaziv în mine. Mă gândesc că o să vină o zi în care o să mă fure „cursul firesc al vieții” și nu o să mai am resursele necesare să mă răscumpăr.
Asta trebuie să înceteze.
Mirela Botezatu
