În vis (2)


***
Nu reușeam să văd ori să aud foarte bine. Avem impresia că simțurile mele se diminuează din ce în ce mai mult, ca și cum aș fi început să mă detașez de corpul meu fizic. Eram conștientă de ce mi se întâmpla, însă nu mă deranja acest lucru. Într-o altă circumstanță, dacă aș fi conștientizat că dintr-o dată încep să îmi pierd simțurile, cu siguranță nu aș fi acceptat cu atâta ușurință acest lucru. Însă, pe măsură ce simțurile mele se diminuau, un alt simț, puțin cunoscut mie până atunci, devenea din ce în ce mai puternic. Un simț prin care puteam să simt totul și să fiu împăcată cu mine, cu trupul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Mă simțeam deasupra corpului meu fizic, deși eram conștientă că încă fac parte din el, că încă îmi aparține, însă, la nivel mental, la nivel emoțional, deveneam din ce în ce mai mult decât un simplu corp. Fizic, nu mai simțeam mare lucru. Durerea începuse să dispară. Mă simțeam din ce în ce mai eliberată. Eram într-o stare de contemplare. Rațional, realizam că urma să mor, însă emoțional, eram împăcată și liniștită.

Inclusiv gândurile de teamă le observam dintr-o poziție de neutralitate binevoitoare. Eu nu mai eram eu – mă simțeam mai liberă, mai luminoasă, mai împăcată ca oricând. Eram un observator neutru al gândurilor și trăirilor mele și observam că…începusem să mă gândesc cu teamă că am să mor cât de curând. Îmi era teamă că am să mă pierd în cine știe ce întuneric abisal și că nu o să mai fie nimic care să mă conțină. Apoi mă gândeam că nu o să permit ca acest lucru să se întâmple. Că o să îmi făuresc singură calea și Dincolo. Apoi iarăși mă gândeam că poate mă înșel, că poate nu știu, de fapt, nimic. Că mintea mea este înșelătoare și că este posibil să nu am nicio putere.

La un moment dat am închis ochii, numai pentru o clipă, iar când i-am deschis, am realizat că nu îmi mai simțeam trupul deloc, deși amintirea lui o aveam la nivel mental. Era ca și cum aș fi vrut să îmi ating un braț, îmi atingeam cumva brațul, simțeam atingerea, însă brațul nu exista. Nici brațul care îl atinsese pe celălalt, nici brațul atins. Exista doar trăirea. Eh…poate că era doar o fază din acelea…nu m-am gândit prea mult la asta. Acum, simțurile mele deveniseră în întregime unul singur. Vazul, gustul, auzul, tactilul, olfactivul…se contopiseră și se transformaseră într-un Mega-Simț care era, de fapt, un simplu Gând prin care procesam infinit mai rapid informația din exteriorul și din interiorul meu. Nu aveam ce să gust, nu aveam ce să miros, nu aveam ce să aud. Dar simțeam TOTUL cu o acuratețe și o rapiditate inimaginabilă.

Încercam să îmi localizez interiorul – crezând că acesta este conținut, de fapt, de trup, însă nu mai aveam trup. Deci, unde eram eu? Ce eram eu? Cine mă conținea? Hm…mi-am dat seama că eu eram Gândul – copil care renăscuse într-un alt plan al Existenței. Cum s-ar spune, “murisem”. Ciudat, eu nu mă simțeam moartă. Mă simțeam vie și plină de mine în cel mai bun sens al cuvântului. Moartea mea era de fapt o altă naștere de-a mea, însă într-o altă dimensiune. Ciudat este că eu îmi alesesem dimensiunea. Nu mă pierdusem în niciun întuneric abisal. Eram doar eu cu mine; aici nu mai era nimic în afară de mine. Nici întuneric, nici lumină. Eu eram tot ce puteam să am, tot ce puteam să simt. Mă trăiam pe mine așa cum nu o făcusem niciodată. Mă contemplam ca și cum aș fi fost actor și observator în același timp. Eram și nu eram în mine. Conștiința mea se expanda din ce în ce mai mult. Încercam să înțeleg ce se întâmplă, să găsesc un înțeles acestui “vid”.

Și dintr-o dată m-am trezit față în față cu o uriașă Roată a Vieții. Nu vedeam pur și simplu o roată, ci percepeam informația printr-un fel de coduri matematice pe care le înțelegeam la nivel intuitiv. Vedeam, cu ochii minții, un așa zis cod de pe așa zisa roată, iar în secunda următoare puteam să simt și să experimentez realitatea încifrată în acel cod. Erau Coduri ale Vieții și ale Morții. Unul și același lucru – pentru că o nouă viață de-a mea într-o anumită dimensiune ar fi însemnat moartea mea în alta, și invers. Moartea și Nașterea sunt treceri și reprezintă unul și același lucru. Semnificația lor depinde de care parte a dimensiunii te situezi. Noi nu dispărem pur și simplu. Continuăm să trăim în acord cu conștiința noastră care este veșnic vie, conștiință care se manifestă printr-o anumită formă de energie care întrupează Gânduri, gânduri care dau naștere realităților unde alegem să ne exprimăm Viața și să ne trăim Sinele. Chiar și după Moarte, chiar și după Viață.

Așadar, eu puteam alege, în funcție de năzuințele sufletului meu și în acord cu gradul de conștiență și evoluție la care ajunsesem în momentul morții mele terestre, un cod. Nu îmi erau toate accesibile. Le vedeam pe toate însă nu puteam să decriptez decât câteva miliarde, din acel infinit. Însă ce vedeam în acele coduri? Infinitele posibilități de a-mi continua călătoria Spiritului. Puteam alege, de exemplu, un cod care să mă trimită înapoi pe Pământ, puteam alege să mă reîncarnez, în orice timp, în orice spațiu. Nu știu cum aș fi putut să mă reîncarnez în 1920 daca eu murisem în 2008, dar știam că acest lucru era posibil. Puteam să îmi aleg familia, țara și chiar oamenii care urmau să facă parte din viața mea, chiar și pentru o secundă, de dinainte. Puteam alege să călătoresc într-un alt Univers, și să iau parte la acel Univers, fie din poziția de Actor, fie din poziția de Spectator. Puteam alege să privesc cum alte forme de viață creează Sori și cum îi testează experimental. Puteam să văd cum unul dintre acești Sori făcuse implozie și afectase prin vibrații energetice atmosfera altor Planete și cum Ființele Indigo declaraseră alertă universală și, cu toate acestea, și-au continuat experimentele. Misiunea lor nu avea legătură cu noi, ei nici măcar nu știau de existența noastră. Ei și-au pus forța creatoare în a crea aștrii. Pentru ce?….Nu am aflat încă…Am ales să nu mă duc acolo.

Puteam alege să mă duc pe Planeta celor Trei, unde puteam să îmi armonizez Spiritul creând la un alt nivel de conștiență decât pe Pământ. Aici, ființele trăiau în interiorul unor sisteme pe care și le creaseră prin acord colectiv cu scopul de a-i ajuta pe cei pierduți să își amintească cine sunt. Ei știau cine sunt, dar se deghizau când primeau vizitatori pentru a nu-i speria – un om rătăcit se poate rătăci și mai tare atunci când îl pui față în față cu un infinit de posibilități. Nu știe ce să mai aleagă. Așadar, nu puteau să își arate adevărata înfățișare, ci doar să ia anumite forme prin care să le reflecte celor pierduți propria realitate, ca să-i ajute să o înțeleagă mai bine și să își elibereze potențialul creator, eliberându-se de ceea ce îi limitează.

Sau puteam alege să îmi continui călătoria înspre alte dimensiuni invizibile. Puteam să îmi creez propria mea Planetă. Să dau naștere Zeiței de Foc care ar fi fost izvorul celor Vii de pe Planeta Fermecată, o planetă unde există o Mamă Și un Tată care sunt unul și același și din care se nasc, asemenea păpușilor rusești, alte “păpuși” vii care întrupează Divinul Feminin și Divinul Masculin.

Puteam alege să mă integrez în Unime, prin multiplicarea conștiinței, dacă aceasta ar fi fost suficient de înaltă. Să devin ceea ce “văd” și să trăiesc infinit. Să devin ceea ce sunt, adică să fiu ceea ce sunt. Acolo nu mai trebuie să devii. Realitatea mea să nu mai fie limitată decât de calitatea conștiinței mele. Să exist. Și atât. Acolo ești pur și simplu.. Să fiu lumină pură. Să privesc acea lumină, să mă minunez și să constat că Lumina sunt eu – Izvorul a tot ce există. Îmi era atât de dor…

Însă până acolo….cred că o să mă mai joc puțin cu Roata Vieții și a Morții.

***
Și…m-am trezit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *