Poate că ai inima frântă sau poate că te-ai simțit în acest fel mai demult. Oglinda în care te privești în fiecare dimineață nu te mai reflectă pe tine, așa cum te știai înainte, așa cum te simțeai înainte de această „întâmplare nefericită”. Parcă nu te mai recunoști… Priviri goale aduc sfârșituri de lumi în fiecare clipire…
Te simți rănit.
Cum de a devenit suferința fie un subiect tabu, fie un prilej de victimizare și atragere a atenției pentru că nu știm cum altfel (prin atribute pozitive) să atragem atenția?
Devine un subiect tabu atunci când….
Nu te simți în stare să-ți asumi întreaga ființă, asta incluzând și rănile emoționale, și nu vrei să vorbești despre tine sau să te dezvălui în fața celuilalt, și devii agresiv sau pasiv sau pasiv-agresiv… Atunci când nu poți accepta faptele care ți-au provocat durere pentru că în mintea ta rulează un fundal sonor care îți spune cât de prost ai fost că te-ai deschis, că ai iubit– orice ar însemna asta pentru tine, și că ai dat bucățică din tine „pentru cineva” (de fapt, nu ai dat pentru el/ea, ci pentru tine, pentru felul în care te simțeai oferind și pentru ceea ce te așteptai să primești în schimb). Astfel, nu neapărat ceea ce s-a întâmplat te face să te simți mizerabil ci gândurile tale despre evenimentele respective și așteptările pe care le-ai avut. Știu că există tendința de a da vina pe celălalt dar cum ar fi să te pui pentru o clipă în papucii lui, oricât de „strigător la cer” și neplăcut ți s-ar părea? Cel care rănește a fost la rândul său rănit și nu a știut cum să își gestioneze aceste răni. Fii tu mai înțelept! Și poate că ar fi util să faci asta nu neapărat dintr-un sentiment de compasiune și înțelegere față de celălalt pentru că asta este aproape imposibil atât timp cât încă sângerezi, ci dintr-un sentiment de iubire față de tine însuți pentru că prin detașarea de propria poziție perceptuală te detașezi și de emoțiile aferente. Pe moment, asta este ca și cum te-ai elibera câteva minute de durerea prin care treci și ai intra în universul celuilalt pentru a-ți extinde cunoașterea asupra a ceea ce te face să suferi. CUNOAȘTEREA, NU EMOȚIA! Eu nu consider că fuga este o soluție dar ceea ce vreau să subliniez aici este că, o dată ce vezi lumea prin ochii celuilalt vei dobândi mai multă înțelegere și îți va fi mult mai ușor să găsești explicații la presantele întrebări „De ce s-a întâmplat asta?” sau „Cum a putut să facă așa ceva?” sau pur și simplu pentru a înțelege că nu ești o victimă, oricât de atașat/ă ai fi de acest rol.
Într-o relație intimă, de orice fel, se creează un spațiu de libertate. Libertatea de a te arăta pe tine „gol”, adică așa cum ești. Acest spațiu este fundamental pentru dezvăluire, pentru expansiune și pentru „a te simți viu”. În intimitate ne facem cunoscut sinele autentic și imperfect dar trebui să fim capabili, în primul rând, să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem pentru a ne arăta în fața celorlalți (și am să tot repet asta), așadar, să fii dispus să îți asumi și „bagajul emoțional” cu care vii din urmă și nu să pozezi într-un „macho man” sau într-o „prințesă fragilă, de neatins”. De cele mai multe ori ne atașăm măști pentru că aceste măști sunt modalitățile noastre de a ne apăra. Un Don Juan nu are cum să fie rănit, aparent, pentru că el este cel care are controlul, cel care seduce și cel care decide când să se îndepărteze.Dar rănile interioare, negate și nevindecate sunt mult mai puternice. O „prințesă” nu are cum să fie rănită, aparent, pentru că ea este cea care alege, care controlează și cea care dictează când și cum o să se întâmple lucrurile. Aceste poziții pasiv-agresive nu fac altceva decât să ne îndepărteze de ceea ce ne dorim cu adevărat. Dar poate că și aceasta este o etapă prin care trebuie să trecem pentru a deveni mai conectați si mai constienti de sinele nostru autentic…
Cât de liber îți pemiți să te simți în cadrul unei relații depinde numai de tine. Cât de mult ești dispus să dezvălui depinde, iarăși, de cât de mult îți place de tine. Dacă tu nu te placi, de ce ai vrea ca un altul să te descopere? Poate că și el o să vadă ce vezi și tu. În spatele acestor măști perfecte nu se ascund ființe perfecte, ci ființe rănite care se luptă cu niște viruși ai mintii precum vinovăția și rușinea, în fiecare zi. Și îmi pare rău să văd asta pentru că, până la urmă, ele nu au greșit cu nimic ci doar au făcut ce au știut mai bine cu datele pe care le aveau la îndemână. Iar apoi, s-au lăsat pradă acestor viruși pentru că le-a fost greu să accepte că au fost vulnerabili și să reîncadreze această vulnerabilitate, adică să îi dea un alt înțeles. Vulnerabiliatea pe care o simțim în cadrul relațiilor intime este, parțial, o iluzie. Adică ne este teamă de propriile noastre sentimente și gânduri și ele ne fac să ne simțim vulnerabili. Un altul nu are cum să te faca sa te simti asa sau sa te rănească dacă tu nu îi oferi cadrul pentru a face asta.
Așadar, fie te baricadezi în spatele unor sisteme strategice de apărare,conștiente sau mai puțin conștiente, fie rupi barierele trecutului asumându-ți partea ta de responsabilitate din relațiile anterioare și învățând ceva din situațiile prin care ai trecut.
Suferinta devine o modalitate de atragere a atenției atunci când …
Ai învățat de la cei din jurul tău că pozând în victimă neajutorată ți se va răspunde prompt nevoilor tale. Așadar, preferi să delegi responsabilitatea vieții tale în exterior, fie din teamă, fie din lene, fie din alte motive, toate stând la baza mentalității de victimă. Ceilalți să se ocupe de tine, ceilalți să te facă fericit/ă. De ce ai face tu asta pentru tine? Pentru că nu te prețuiești suficient.
Nu te cunoști suficient de bine, nu ți-ai stabilit valori și principii proprii și hoinărești la întâmplare prin viață așteptând confort și recompense imediate, fără a munci pentru ele și fără a te șlefui și a deveni o ființă autonomă și independentă care se dezvolta, evoluează și are capacitatea de a obține atenție prin surplusul ei de valoare, prin ceea ce are de oferit altora, și nu prin lipsuri și nevoi.
Până la urmă, și un cerșetor bolnav atrage atenția dar și un star de cinema…
