Ce faci când simți că nu mai poți?

„Când simt că nu mai pot, mă opresc pentru câteva clipe și mă întorc la mine, la sinele meu autentic. Mă afund în interior și mă încarc. Oricât de pierdut aș crede că sunt, nu sunt. Încă îmi mai aparțin. Mă am pe mine și asta e cel mai important – că încă mă pot ancora în mine.

Când simt că nu mai pot, îmi aduc aminte de tot ce am învățat mai de preț în această viață. De cum am avut capacitatea de a-mi crea experiențele (deci pot să fac să se întâmple, chiar dacă înainte mi se părea că n-am nimic de-a face cu viața mea), cum am trecut prin ele și ce am învățat din ele.

De clipele frumoase în care oamenii care au contat cel mai mult în acele momente m-au învățat, prin propriul lor exemplu personal și prin felul în care s-au raportat la mine, despre un fel de a fi în lume care contopește în creuzetul ființei iubirea, curajul, integritatea, respectul, reziliența, puterea interioară. Să nu uit asta, zic.

De alte clipe în care alți oameni au vrut să mă învețe despre lucruri mai puțin frumoase. Despre lucruri care nu mi se potriveau. Despre un fel de a fi în lume care contopește în creuzetul ființei un veșnic sentiment de a fi nedreptățit, o măcinare interioară agresivă, o lipsă de putere autoindusă, o pierdere de sine, o nevoie disperată de a te agăța de alții. Îmi aduc aminte cum am refuzat să îi salvez de ei înșiși fără să mă simt vinovat că aparent aș fi fost egoist, nepăsător sau rău.

Îmi aduc aminte de experiențe urâte. De freamătul interior aferent, de căderi, de deznădejde. De reveniri, de re-ancorare în sine. Îmi dau seama că trebuie să fi fost puternic.

Îmi aduc aminte de valorile mele, de faptul că nu poți trăi liniștit în disonanță, de felul meu de-a fi, de semnificația alegerilor mele de până acum. De faptul că oricât te-ai fi împotrivit ție, nimic nu se face fără voia ta.

Deși de multe ori acționăm inconștient, lucrurile în general ni se întâmplă pentru că noi am creat premisele necesare ca să se întâmple.

Trecem peste noi, deseori acționăm în contradicție cu ceea ce gândim și ne dorim, de fapt, să facem, pentru că ne este rușine sau ne simțim vinovați. Pentru că ne este teamă de ce o să zică lumea, pentru că vrem să fim acceptați, integrați.

Iar apoi ne este greu. Pentru că lucrurile „s-au făcut” împotriva voinței noastre. Am acționat împotriva sinelui nostru autentic. Și atunci începe calvarul. Ne simțim neputincioși, ne învinovățim pe noi și dăm vina pe alții pentru că nu înțelegem unde am greșit sau de ce trăim ceea ce trăim.

Ne îngropăm în noi, emoție cu emoție, zi după zi. Nu facem prea mult pentru a ieși din situație, ca să nu zic nimic. Nu trebuie să mutăm munții din loc dacă nici măcar un deal nu am urcat și nici nu trebuie să ne schimbăm viața peste noapte. Însă, uneori, un singur pas diferit este suficient pentru a ne reconfigura traseul.

Să nu ne dăm uitării, aș zice eu. În cenușiul zilei de azi, să nu uităm de ceea ce ne bucura înainte. Nu ne ajută să regretăm oameni sau circumstanțe apuse doar pentru că avem impresia că datorită lor am fost noi fericiți.

Dacă în interior e bogăție, dacă alegerile noastre sunt conștiente, dacă ne acordăm permisiunea să ne dăm jos de pe ochi vălurile roz sau negre sau…, facem noi cumva să fie oameni și circumstanțe și visuri și îndeplinirea lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *