Când iluzia dispare iar fluturii devin demoni

Te-am crucificat în sufletul meu. Adică, te-am plăsmuit în imaginația mea și mi te-am contopit. Am fuzionat cu o fantasmă. Te-am luat cu totul și mi te-am suprapus. Apoi am luat niște cuie mari, mari de tot și te-am crucificat în propria-mi carne.

Îmi era greu să te port. Ai început să putrezești, crucificat așa cum erai, în mine. Să putrezești. S-a cam împuțit treaba. Chiar și așa, mi se părea a doua mea natură.

Nu-mi dădeam seama de greutatea mortului ce mă privea absent în ochii mei, absenți și ei. Eram doi morți care putrezeau împreună. Tu pentru că murisei deja și te purtam degeaba în mine sau în spatele meu, pentru că degeaba îmi doream să îmi curgi prin vene ca o substanță invazivă de contrast care ar putea să mă facă să mă simt vie din nou, să ard din nou. Iar eu, pentru că purtam mortul după mine.

Mă simțeam grea ca și cum a fi purtat întreg Universul în piept cu toți Dumnezeii în prima linie. Și nu știam de ce.

Purtam mortul după mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *