“Saptamana trecuta am implinit 35 de ani… Surorile mele mi-au facut o surpriza si au aparut la usa cu un tort. Abia venisem de la lucru dupa ce o luasem pe Mara de la cresa (minunea mea de 2 ani) si ma apucasem sa-i strang jucariile care erau imprastiate prin toata casa. Oricum eram contracronometru deoarece mai aveam multe altele de facut. Cand le-am vazut m-am simtit coplesita. Nu stiam exact de ce….Simteam un amestec de bucurie, furie, surpriza, neputinta. Mi-am ascuns emotiile, am zambit si le-am poftit inauntru. Cat timp am stat de vorba, mintea mi-a fugit la toate lucrurile pe care le mai am de facut, la cat de obosita ma simt, la faptul ca maine o sa o iau de la capat si nu stiu cat o sa mai rezist asa… Nu am fost cu adevarat prezenta.
Au aprins o lumanare, simbolic, si mi-au spus sa imi pun o dorinta. Ce puteam sa imi doresc? La ce puteam eu, Ana, o femeie care s-a pierdut pe sine, sa spere? La un sot care sa-mi fie alaturi? Un sot care sa ma asculte? Un sot cu care sa nu ma cert in fiecare zi? Armonie? Sa ma simt iubita, apreciata, dorita, respectata? Sa simt ca si eu contez? Sa simt ca suntem in aceeasi echipa? Cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat ma simteam din ce in ce mai furioasa. Priveam in gol… in mintea mea era o ceata densa, apasatoare… m-am blocat. Eram furioasa pentru ca ma intrebam de ce sotul meu nu s-a gandit sa imi faca surpriza asta. De ce nu este aici cu mine? Si ma tot intrebam unde gresesc… Ce ar trebui sa mai fac pentru ca el sa vada cat de mult ma raneste? I-am spus de atatea ori… In fiecare zi imi reproseaza cate ceva si nu mai tin minte ultima data cand mi-a facut un compliment sau mi-a adus o floare… Ce dorinte stupide am si eu… atentie… afectiune…
Acum doua saptamani am primit un telefon. Era prietena mea din copilarie, pe care nu o mai vazusem de ani de zile. Datorita jobului s-a mutat in Belgia si cum deseori merge in delegatii, mi-a spus ca are o escala de 2 ore in Romania, urmand sa isi continue mai apoi drumul, si daca am putea sa ne intalnim. Telefonul ei m-a surprins la fel de mult pe cat a surprins-o si pe ea decizia colaboratorilor sa o trimita de pe-o zi pe alta sa rezolve “niste chestiuni importante” de afaceri. Eram asa de bucuroasa la gandul ca o sa ne revedem, ca o sa povestim, abia asteptam sa vina ceasul sa ma intalnesc cu ea. In ziua aceea a trebuit sa stau peste program la lucru asa ca planuiam sa trec pe acasa doar ca sa ma schimb si apoi sa ies sa ma intalnesc cu ea. Cand am ajuns, sotul meu a inceput sa tipe la mine “Unde ai fost pana la ora asta? Cu cine?” Degeaba am incercat sa ii explic ce si cum… “Unde te duci acum?”… “Care prietena, neispravita aia? Ce-ti trebuie tie prietene? Nu ai copil? Nu ai barbat? Iti lasi copilul sa iesi la distractii? Ce fel de mama esti tu? Tot tu te plangi ca eu nu fac, nu dreg, ca nu te iubesc, dar tu ce faci pentru relatia asta? Dupa ce ca stau cu copilul cand cine stie pe unde umbli tu, acuma iar vrei sa pleci? Daca m-ai iubi cu adevarat nu ti-ar sta mintea la distractii, “prietene” si mai stiu eu ce alte prostii!”
Am izbucnit in plans. Copilul a inceput si el sa planga… Eu inca eram in usa, incaltata si cu haina pe mine. Marius s-a ridicat de pe canapea, m-a impins si a iesit trantind si injurand. Iarasi am reusit sa il enervez… Nu stiu unde s-a dus dar m-am obisnuit oricum… de fiecare data pleaca cand ne certam si uneori uita sa se mai intoarca, iar eu de fiecare data ma ingrijorez pentru ca nu stiu nimic de el. Il sun de nenumarate ori si niciodata nu imi raspunde. Cand se intoarce este suparat si nici macar nu se uita la mine… Oricat as incerca sa vorbesc cu el, sa ne impacam, parca mai mult se inrautatesc lucrurile. De fiecare data imi spune ca din cauza mea pleaca de acasa, ca eu il enervez. Ma gandesc la copilul nostru, ma gandesc ca el are nevoie si de mama si de tata, de armonie si intelegere, asa ca incerc sa fac tot posibilul sa nu mai ajungem la scandaluri si certuri insa nimic din ce fac nu pare sa functioneaze. Eu nu vreau ca Mara sa treaca prin ce am trecut eu. Tata tot timpul se certa cu mama si nu de putine ori priveam neputincioasa cum o loveste. Ma dureau certurile lor si tot ce imi doream era sa inceteze, sa inceteze cu toata aceasta nebunie. Intr-o zi, aveam vreo sapte-opt ani, mama m-a asteptat la scoala sa mergem acasa. Dar nu am mers acasa… nu ne-am mai intors niciodata la tata… Dar oricum asta este alta poveste, nu e situatia noastra… pana la urma in orice cuplu exista certuri… insa ma doare neincrederea lui si nu inteleg de ce ma acuza pe nedrept.
Tot timpul incerc sa fac sa fie bine, de atatea ori am lasat de la mine pentru a evita conflictele si scandalurile insa nimic din ce fac nu il multumeste…. La inceput nu eram asa. Atat de mult mi-as dori sa fim ca la inceput… Nu vreau sa dau cu piciorul la toti anii astia petrecuti impreuna. Cum as putea sa imi privez copilul de tata? Poate e doar o faza….poate ca o sa fie bine intr-un final…”
…
Ceea ce ai citit mai sus este o doar o frantura din povestea Anei, un exemplu de punere in act a unui scenariu in care actorii s-au pierdut pe parcurs identificandu-se prea mult cu personajele.
Suntem actori pe scena vietii. Uneori punem in scena piese de teatru in care ne alegem rolurile cu ochii inchisi. Scriem un scenariu si il urmam orbeste. Act dupa act ne identificam tot mai mult cu personajul pe care l-am creat. Poate ca cineva ne-a spus ce rol ni s-ar potrivi si cum ar trebui sa fim si sa ne comportam pentru a onora acel rol. Si noi am crezut. Poate ca am vazut la altii cum isi joaca rolurile si am invatat de la ei, prin imitatie, cum sa le jucam pe ale noastre.
In aceasta poveste, Ana si-a asumat un rol in care nu se mai regaseste, un rol in care a investit foarte mult si care, in forma sa actuala, ii cauzeaza nefericire, durere si suferinta insa nu se poate desprinde de personajul creat, de ceea ce ea a devenit pe parcurs.
Ana este o femeie ca oricare alta care s-a indragostit, a crezut in iubire si si-a dorit sa isi intemeieze o famile cu barbatul iubit. Lipsa de armonie din familia de origini, privarea ei de afectiune si liniste au dat nastere unor nevoi pe care spera sa si le satisfaca in cadrul propriei familii. Desi a vazut la parintii ei ca o relatie nu functioneaza pe baza de compromisuri si sacrificii, a preluat inconstient acest tipar.
Chiar daca realitatea in care traieste nu este cea pe care si-o doreste, din cauza investitiei emotionale, atasamentelor, incertitudinilor, temerilor si credintelor sale, alege sa sa minta pe sine, sa se autoamageasca, sa traiasca in negare, sa gaseasca explicatii si scuze pentru starea de fapt a lucrurilor in speranta ca intr-o zi o sa fie mai bine, in loc sa schimbe acea stare de fapt.
Ana este o femeie… care accepta comportamentele abuzive ale partenerului din teama, pentru ca se indoieste de sine si se simte lipsita de putere.
– Acceptarea abuzurilor de orice fel, plecarea capului si atitudinea de victima spasita nu face altceva decat sa intareasca acele comportamente abuzive deoarece oamenilor, de cele mai multe ori, li se activeaza in mod inconstient agresivitatea atunci cand ii vad pe ceilalti slabi si neputinicosi, iar in functie de personalitatea lor aleg sau nu sa dea frau liber acestei agresivitati.
Ana este o femeie… care nu se simte valoroasa in mod intrinsec, adica suficient de buna pentru ceea ce este ea, asadar asteapta aceasta validare din exterior si tocmai de aceea incearca la nesfarsit sa isi multumeasca sotul. Se condamna pe sine pentru “esuarea” relatiei si crede ca daca ea se va schimba in acord cu pretentiile sotului, ca daca va face suficiente compromsuri si sacrificii relatia se va imbunatati si va putea fi salvata.
– Insa ce poti salva dintr-o relatie toxica si disfunctionala in care oricum nu exista respect, iubire, acceptare, atentie, intimitate, comunicare, intelegere? Si cat de mult respecta, de fapt, un barbat o femeie pe care o simte slaba, pe care simte ca o poate controla si manipula dupa bunul plac, o femeie care renunta la sine si accepta sa fie tratata cu lipsa de respect? Cat de mult respecta un barbat o femeie pe care o poate determina sa i se supuna prin promisiuni fara fond si santaj emotional?
Ana este o femeie… care nu constientizeaza ca sentimentul propriei slabiciuni provine tocmai din faptul ca le permite altora sa se poarte cu lipsa de respect fata de ea, ca nu ia o pozitie clara si ferma in ceea ce priveste granitele si limitele ei. Actionand in acest fel isi preda puterea in exterior, deoarece ajunge sa depinda de bunavointa altora. Se simte lipsita de putere si se invinovateste pentru ca nu se poate iubi si respecta mai mult, insa nu constientizeaza faptul ca aceasta iubire si respect de sine ar creste tocmai in momentul in care nu le-ar mai permite altora sa ii incalce teritoriul, sau in alte cuvinte, sa treaca peste ea.
– Nu putem astepta ca situatiile care ne produc suferinta sa se schimbe sau sa dispara pentru ca noi sa ne simtim mai bine in propria piele, sa ne iubim si sa ne pretuim mai mult, ci procesul este exact invers.
Ana este o femeie… care se simte vinovata de pretinsa nefericire a partenerului ei si de trairile si reactiile acestuia, desi acest sentiment ii este indus prin manipulare si santaj emotional.
– Nimeni nu este responsabil de ceea ce simtim noi, decat noi insine, si nimeni nu ne poate face sa ne simtim intr-un fel anume decat cu permisiunea noastra. Putem, in schimb, sa ii facem pe ceilalti sa creada ca ei sunt responsabili de trairile noastre, inducandu-le sentimente de vinovatie, tocmai pentru a-i determina sa ne corespunda nevoilor si dorintelor egoiste.
Ana este o femeie… care crede ca daca s-ar desparti de sot, ar priva copilul de afectiunea si atentia unui tata.
– Insa eu ma intreb, de cine divorteaza acest tata? De sotie sau de copil? Un divort nu ar trebui sa impiedice parintele sa se ocupe in continuare de copil si sa ii ofere ceea ce i-a oferit pana acum. Insa ce poate oferi un parinte nefericit, frustrat si indurerat copilului sau? Cum se simte un copil cand traieste zi de zi intr-un mediu conflictual si toxic, in scandaluri si certuri? Cum se simte un copil cand isi vede unul dintre parinti abuzandu-l pe celalalt? Ce invata un copil despre iubire, relatii si casnicie, atunci cand parintii sai (modelele sale) se poarta unul cu celalalt cu lipsa de iubire, respect, atentie, afectiune? Cum poate fi benefic acest climat pentru cresterea si dezvoltarea sanatoasa a unui copil?
Ana este o femeie… care a incetat sa-si mai asculte vocea interioara, o femeie care a ales iluzia si autoamagirea crezand, in mod eronat, ca nu este suficient de puternica sa faca fata realitatii asa cum este ea, o femeie care alege, zi de zi, prin deciziile, atitudinea si actiunile sale sa isi perpetueze nefericirea…
Ana a uitat ca puterea sa interioara este a sa si ca viata ei depinde de modul in care alege sa isi investeasca aceasta energie.
In incheiere, o intreb pe “Ana” care este scopul pentru care se sacrifica si o invit sa reflecteze putin.
