În vis

fruiting_mandala_by_serge_o_sketch-d3hakztEram în vis ca într-o aventură a vieții. O aventură care însumează viața în sine, o aventură pe viață și pe moarte.Trebuia sa depășesc lumea noastră fizică și să transced înspre alte lumi superioare. Era obligatoriu, parte din misiunea mea.

Mă aflam în lumea noastră, în corpul meu, înconjurată de oameni în anumite contexte sociale care se tot schimbau și se derulau fast forward ca într-un film. Știam că trebuie să mă duc mai departe, să văd ce este dincolo. Dintr-o dată am oprit filmul și mi-am transcens corpul iar sufletul meu se afla la următorul nivel. Eram în, să-i zicem, “cea de-a 4 dimensiune”. Simțeam fizicul dar simțeam și ce era dincolo de el. Încă purtam în mine energii dense, grele – umane dar reușeam să simt și alt tip de energie…mai fină…mai blândă…vibrând cu ușurință, o energie care curge, o energie neblocată. În această dimensiune energia era o combinație între fizic și subtil, între material și nematerial. Vedeam aici ființe neobișnuite, ciudate, așa cum nu credeam că pot exista. Erau un fel de zâne gigant, de bărbați războinici, animale așa cum nu există pe pământ, de toate dimensiunile. Și toate zburau și fugeau, toate erau în mișcare, toate erau grăbite. Erau „în timpul programului” ca la job. Aveau misiuni de îndeplinit, misiuni necunoscute de mine. Eram un observator și vedeam cum treceau pe lângă mine ca într-un dans haotic, incapabil de înțeles de către mintea mea. Dar eu eram speriată. Mi se părea înfricoșătoare goana lor percepută de mine ca nebună. Credeam că vin înspre mine și că vor să mă atace însă ele mă ocoleau și își vedeau de ale lor. Cred că nici măcar nu știau că sunt acolo. Însă eu eram înspăimântată…Și cred că ele ar fi putut fi orice, făcând orice…numai că eu le-am interpretat ca fiind periculoase deoarece am intrat în dimensiunea lor cu emoția fricii și le-am perceput prin ochi înfricoșați. În mod real nici măcar nu m-au atins, nici măcar nu m-au privit. Dintr-o dată eram din nou în corpul meu, în lumea noastră însă reușeam să le văd și aici ca pe niște năluci alb-negru, ca pe niște holograme. Și țipam și imploram oamenii să mă ajute și încercam să îi atenționez. Însă ele galopau înspre mine și fie treceau prin mine fie mă ocoleau. Dar spaima mea era bolnăvicioasă.

Mai apoi….s-a schimbat cadrul. Eram într-un fel de pădure, lângă un pod. Am ajuns lângă un fel de puț imens, adânc, sub care curgea un râu învolburat. Auzeam apa furioasă cu ecou, miroseam și simțeam răceala și frigul…era întuneric când priveam în jos și numai o ceață albă plutea deasupra apelor negre. Acolo jos era deja noapte. Unde eram eu sus, era abia apus. Priveam înfricoșată în jos. Lângă mine erau niște fete care se plimbau agitate și o femeie – mentorul sau ghidul meu. Ea îmi spunea că trebuie să mă arunc în puț pentru că numai așa voi putea trece în cea „de-a cincea dimensiune”. Mie îmi era frică și îi spuneam asta, ezitam…Ea a început să țipe să mă arunc…m-a luat de mână și, privind amândouă în jos, îmi explica cu disperare că nu o să pățesc nimic, să am încredere în ea că nu m-ar arunca în primejdie și că trebuie să îmi dau drumul acum! I-am dat drumul la mână și în timpul acesta a apărut o altă fată care parcă venise acolo în excursie, neștiind ce caută…A început să îi pună întrebări mentorului despre acel puț. Mentorul i-a spus că dacă dorește să se arunce, poate să facă asta fără grijă. Și s-a aruncat.

Apoi s-a schimbat cadrul. Eram sub apă. Se pare că mă aruncasem și eu însă această secvență a dispărut din visul meu. Simțeam apa rece și lipsa oxigenului. Era o luptă. Apoi m-am trezit in cea „de-a cincea dimensiune”. Aici nu mai era nimic fizic. Vedeam și simțeam un câmp de energie colorat în portocaliu, roșu, roz, verde, albastru…Îmi este greu să descriu în cuvinte experiența…Eu nu mai aveam corp fizic, nu mai aveam minte, nu mai aveam sentimente. Eram un punct de energie care captase în el toate conținuturile informaționale ale vieții mele de pe Pământ, toată viața mea era condensată în ceva mai mic de o moleculă de nisip în comparație cu vastitatea acelei energii. Eram un observator și în același timp un creator. Și m-am speriat. Simțeam frică însă nu o simțeam numai eu. De fapt, o cream, nu o simțeam. Pe măsură ce o cream, ea modifica universul din fața „ochilor” mei-nu aveam ochi dar vedeam totul. Când „vedeam” că arhitectura acelui univers se schimba prin ceea ce cream eu ca și emoție, mă speriam și mai tare. Nu îmi puteam controla emoția pentru că nu mai aveam rațiune și ea se amplifica la nesfârșit. Nu „înțelegeam” cum pot avea eu o putere atât de mare. Nu „înțelegeam” mecanismul. Nu înțelegeam nimic dar simțeam totul. Simțeam că eram una cu totul. Nu mai aveam discernământ, aveam doar tendințe. Îți spuneam că de fapt nu simțeam emoția ca și cum mi-ar fi fost dată de minte, sau de altundeva, ca pe o consecință a unui gând, ci o cream atunci, pe loc, în absența rațiunii. O cream pentru că aveam putere de creație (nu știu de unde venea asta) și aș fi putut crea orice. Aveam senzația că am creat frica pentru că eu venisem deja cu încărcătură negativă de pe Pământ. Aduceam în acel spațiu ceea ce luasem cu mine când mi-am părăsit existența umană- frica. Aș fi putut crea la fel de bine extaz sau bucurie. Însă eu când am părăsit existența umană, am părăsit-o cu emoția fricii adânc întipărită în structurile mele. Nu aveam nevoie de nimeni pentru că eram întreg Universul și cu toate acestea cream și simțeam frică. Eram co-creator. Eram la fel de importantă ca și molecula de energie de lângă mine dar nu exista granițe între mine și restul. Molecula de lângă mine, crea și ea și puteam observa cum îmi modifică mie creația, însă eu nu simțeam ce simte ea. Eu simțeam doar ce cream eu. Dacă ea crea fericire, la nivel „vizual” „vedeam” acea fericire însă nu o simțeam. Eram eu, susținută, într-un paradis, însă paradisul acela putea să fie la fel de bine infernul meu dacă eu nu alegeam să creez fericire. Adică…să fii interconectat și susținut cu și de o energie eternă, divină, purificatoare, însă acea energie să nu te poată ajuta cu nimic dacă tu nu te ajuți pe tine….wow….Nu eram singură, nu mă simțeam singură însă îmi cream singurătatea. Poți să înțelegi asta? Eu cu greu….Adică…să fii parte din întreg, să fii de fapt întregul și să fii gol în același timp…eu nu mai eram nimic din ce eram pe Pământ…legăturile și relațiile mele cu familia, cu prietenii, cu oamenii…nu mai existau acolo….astea sunt așa…de suprafață….sunt doar o parte din arhitectura umană, acolo nu mai contează…Aici pe Pământ avem nevoie de aceste legături și dacă nu avem nevoie, ele tot există pentru că sunt parte din ceea ce noi trebuie să devenim, însă această viață pe Pământ este ca și o cutiuță, ca și o garsonieră din New York. Este prea puțin încăpătoare pentru sufletul nostru. De aceea sufletul trebuie să plece mai departe. Atașamentele, relațiile, banii, sunt specific umane. Sunt necesare sufletului pentru evoluție. Sunt necesare omului pentru a putea susține sufletul. Lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, numai că noi nu putem vedea asta deseori pentru că suntem limitați de ceea ce suntem noi sub formă umană. Privind de acolo, de sus, de unde eram eu în vis, nu este nimic în neregulă cu lumea- fiecare creează pentru că fiecare are liber arbitru. Energia aia nu poate interveni….numai oamenii pot să își schimbe modelul de creație, ca și acolo, în energia aceea colorată. Energia aia nu schimbă nimic, doar îți oferă cadrul și șansa de a crea, însă de tine depinde ce și cum creezi. Planeta Pământ este doar o lume în care se întrupează suflete pentru a crea. La fel de bine există alte planete unde există alte forme de viață care crează altfel, după alte reguli. Atunci când cineva moare, sufletul lui se poate reîncarna fie pe Pământ, fie pe o altă planetă în funcție de necesitățile lui. Sufletul ăsta despre care vorbesc eu nu are legătură cu emoțiile umane ci este acea energie de acolo, din „a cincea dimensiune”, care poate să își aleagă unde să meargă deoarece are putere de creație. El își poate crea de dinainte planeta, familia, orasul sau țara. Pe alte planete mai evoluate nu există țări. Nu există aceste delimitări sau aceste tipare de creație a teritoriilor sau a vieții. Ei acolo crează altfel. Pentru că sunt evoluați, nu au nevoie de granițe. Pentru că nu le este frică, nu au nevoie de a crea granițe. Ei crează de la un alt nivel pe care noi nu îl putem înțelege. Granițele dintre noi și ceilalți, privite de acolo de sus, sunt doar niște modalități de supraviețuire. Pe Pământ exista încă o luptă pentru supraviețuire. Și va fi mult timp de acum înainte.

Acolo timpul și spațiul nu exista. Acolo niciodată nu ajungi la o finalitate, trăiești exponențial intr-un etern prezent. Acolo nu supraviețuiești, supraviețuirea este o chestiune specifică oamenilor. Acolo nu există conceptul de supraviețuire. Acolo trăiești. Nu există luptă. Este doar lupta pe care o duci tu cu tine, DACĂ alegi să duci această luptă. Acolo totul este clar. Universul te susține indiferent ce alegere faci. Dacă alegi să creezi frică, Universul te susține și îți dăruiește frică, ți-o amplifică. Daca alegi sa creezi lupta, Universul te sustine si iti daruieste lupta. Dacă alegi să creezi fericire, Universul te susține și îți amplifică fericirea. Universul nu are discernământ. El ascultă doar de tine și de dorințele tale.

Acolo, ca și aici de altfel, ești un Creator. Îți creezi propriul univers într-un alt univers. Totul depinde de tine, absolut totul….Acolo e mai clar asta. Aici e mai greu de înțeles din cauza programelor defecte pe care le-a preluat mintea noastră. Nici mintea asta nu are o identitate proprie. Tot Tu ți-o creezi…

Si m-am trezit…

A doua parte aici si a treia parte aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *