Dezamagirea este temporara. Tristetea este temporara. Deceptia este temporara. Si depresia tot temporara este. Doar gandurile noastre despre ele sunt permanente. Felul in care ne raportam la noi insine, la altii si la situatiile de viata ne determina culoarea si intensitatea emotiilor si dispozitiilor noastre.
Daca, de exemplu, ne simtim rau si ne gandim in permanenta la cat de rau ne simtim, ne vom crea alte ganduri si apoi alte emotii din ce in ce mai distructive. Este ca un cerc vicios. Amplificandu-ne suferinta prin faptul ca ne hranim in permanenta gandurile negative si obiceiurile daunatoare ajungem sa ne simtim din ce in ce mai prinsi intr-o realitate sumbra, sa ne simtim neputinciosi si lipsiti de speranta.
Daca nu ne luam cu adevarat in stapanire ci ne lasam controlati de ganduri si emotii distructive si disfunctionale putem foarte usor sa cadem in capcana acestor trairi si sa ni se para ca ne aflam intr-o situatie fara iesire, sa ni se para ca nu avem nicio putere sa schimbam ceva, ajungem sa ne simtim neputinciosi pentru ca suntem focalizati pe problemele noastre si pe cum ne fac acestea sa ne simtim si nu reusim sa mai vedem solutiile.
Starea de neputinta este doar o iluzie a mintii noastre pentru ca ratiunea ne este intunecata de ceea ce simtim.
Ca sa nu ne mai simtim asa, undeva trebuie sa rupem cercul. Poate ar fi mai util sa ne definim cum ne-ar placea sa ne simtim si ce am putea face pentru asta in loc sa rastalmacim la nesfarsit problemele. Si sa incepem sa facem cate ceva….pas cu pas….
In primul rand, daca vrem sa schimbam felul in care ne simtim, trebuie sa schimbam felul în care gandim despre noi insine, despre ceilalti sau despre dezamăgirile si evenimentele din viața noastra. Schimbandu-ne felul in care gandim, ne vom schimba si comportamentele iar viata noastra va arata altfel…
Interesant este faptul ca nu neaparat durerea pe care o simtim ACUM ne face sa ne pierdem speranta, (pentru ca indiferent cat de grea ni se poate parea situatia prin care trecem, in noi se activeaza o putere de care poate nici nu eram constienti pana acum si reusim sa ii facem fata in acele momente), ci faptul ca, la nivel subiectiv, ne cream impresia ca asa va fi si de acum incolo, ca suferinta nu se va termina niciodata si ne putem crea foarte usor iluzia ca suntem condamnati sa ne traim viata in acelasi mod si de acum inainte si ca nimic nu se poate schimba. Ne este frica deoarece credem ca si maine, si peste o saptamana, si peste o luna, ne vom simti la fel. Nu putem vedea ca lucrurile ar putea sta si altfel. Asadar, ne cream suferinta cu propriile noastre ganduri, cu asteptarile negative pe care le avem in privinta viitorului, diminuandu-ne singuri puterea interioara.
Avem impresia ca nu tine de noi felul in care ne simtim, ca de exemplu, daca am fost abandonati, respinsi sau tradati persoana responsabila de cum ne simtim pe interior este persoana care ne-a abandonat, respins sau tradat. Si ca daca ea ne-a ranit, tot de ea depinde sa ne simtim din nou bine. Insa felul in care percepem aceste rani si daca putem sau nu sa ne vindecam ori sa trecem peste si sa mergem mai departe, nu depinde de un altul pe care l-am investi in acest mod cu prea multa putere asupra noastra, ci de noi insine si de felul in care ne raportam la aceasta persoana sau la ce s-a intamplat.
Indiferent ca e vorba despre lucrurile mai sus mentionate sau despre faptul ca am pierdut pe cineva sau ceva, suferim pentru ca inevitabil facem comparatii intre ce avem si cum ne simtim acum si ce aveam si cum ne simteam inainte sau pentru faptul ca asteptarile noastre nu s-au indeplinit. Iar balanta nu inclina favorabil. Pentru a reveni la echilibrul initial, trebuie sa gasim in noi insine alte modalitati de gandire si actiune. Trebuie sa schimbam ceva iar faptul ca ne impotrivim starii de fapt a lucrurilor, ca nu putem accepta ce ni s-a intamplat, ca ne luptam cu noi insine si cu ceilalti, ca ne opunem cursului firesc al vietii nu face altceva decat sa ne mentina captivitatea in aceasta realitate sumbra pe care ne-am creat-o. Ne simtim vinovati, ii invinovatim pe ceilalti, ajungem sa regretam ce-am facut sau ce n-am facut, ne simtim nedreptatiti, cautam explicatii, devenim furiosi, tristi, resemnati. Prin toate aceste trairi ne amplificam suferinta si, cu timpul, daca nu ne oprim din atitudinile si actiunile noastre autodistructive, putem ajunge sa ne atasam de aceasta suferinta si ea sa ne defineasca zona de confort-pentru ca o cunoastem atat de bine, pentru ca o experimentam atat de des.
Uneori, a despica firul in patru, a cauta explicatii si a gasi vinovati nu ajuta la nimic. Ceea ce ar putea ajuta mai mult ar fi, de pilda, sa actionam diferit. Fie schimbandu-ne gandurile si atitudinile si apoi actionand, fie actionand diferit in ideea ca ceva oricum se va schimba. Pentru oricare varianta am fi pregatiti, merita sa incercam.
