Eu sunt Natalia și am 35 de ani.
Sunt o „păpușă” de zahăr…
Obișnuiați să mușcați din mine care cum doreați…
***
Mhmmm…mmmm…mhmmhmmm…. În interior totul se poate armoniza ca într-o operă divină.
***
Eu sunt Natalia și am 16 ani.
Ce mâini ciudate am! Nu-mi aduc aminte să fi fost atât de noduroase….
Mă urăsc! Mă urăsc cu patimă! Tata are dreptate! Nu merit să trăiesc!
***
Eu sunt Natalia și…. m-am îndrăgostit iremediabil de M. Aveam doar 14 ani și nu știam că euforia, panica, disperarea și dorința pe care le simțeam în fiecare zi însemnau, de fapt, dragoste. Nu puteam dormi, mă gândeam într-una la el și mă simțeam vinovată și din ce în ce mai tristă. Cum adică să mă atragă băiatul acela? Ce este asta? Ce sentimente bizare sunt acestea?
Nu realizam exact ce demoni puseseră stăpânire pe mine dar de un lucru eram sigură și mi-l amintesc perfect – sentimentul dureros al vinovăției, cancerul sufletului. Ce să-i spun? Cum să-i spun că, de fapt, EU SUNT Natalia? Și știu că el nu mă privea pe mine ca pe o Natalia. El mă privea ca și cum aș fi fost un extraterestru cu HIV.
Eram ca un om viu însă paralizat complet pe dinăuntru. Era ca și cum cineva mi-ar fi aruncat din greșeală sufletul în acest trup care mi-a părut dintotdeauna atât de străin. Ai idee cum e să te simți prizonierul propriul tău trup? Ai idee cum e să vrei să îți iubești corpul și să faci pace cu el însă, în același timp, ura, neacceptarea și revolta să pună stăpânire asupra ta, asupra minții tale, să îți încleștezi pumnii în disperare și să îi izbești de oglinda care reflectă o nenorocită de minciună? Și sângele să curgă șiroaie-șiroaie și tu să râzi ca un posedat, gândindu-te cât de nedreaptă e lumea și cât de îngustă le este înțelegerea?
Trupul meu era dușmanul meu. Înfățișarea mea, o simplă interfață a sufletului cu lumea, îmi repugna visceral.
Adormeam visând că a doua zi dimineața mă voi trezi cu un păr lung, bălai, că voi avea mâini fine cu degete lungi de pianistă, că rochia aceea de mătase îmi va curge senin pe trup și că tocurile mele vor trezi la viață și cele mai întunecate suflete.
Când mă trezeam, mă trezeam cu ochii în lacrimi. Trebuia să-mi ascund durerea în fața părinților mei. Cum m-aș fi putut justifica? Până la urmă nu ai cum să visezi urât, chiar așa, în fiecare noapte. Dar ai cum….în fiecare zi…Fiecare zi să ți se pară un coșmar, un vis ireal de dureros.
Tatăl meu a fost tot timpul genul ăla de bărbat care în fiecare weekend, dacă nu in fiecare seară, își chema prietenii la băute. Făceau un scandal monstruos de fiecare dată. S-ar fi aruncat primul în fel și fel de activități periculoase și ciudate numai pentru a face paradă cu așa zisa lui masculinitate. Era exagerat, prost-crescut, gălăgios, gras și mirosea tot timpul a tutun ieftin și a alcool. Nu știu pe cine încerca să păcălească cu teatrul ăla de doi bani în care el își juca foarte neinspirat rolul de zeu al frumuseții și al masculinității.
Nici nu merită să îl mai aduc în discuție….Recitind ce am scris mai sus îmi dau seama că unele cuvinte le-aș schimba, că aș vrea să folosesc o descriere mai acurată și mai concretă, că aș vrea să povestesc mai în detaliu ce și cum făcea tata. Dar… pentru ce? Asta e în trecut și nu e ca și cum dacă aș intra în amănunte, mi s-ar face dreptate în vreun fel.
Iar mama….nu vreau decât să te gândești la asta: pentru ea era un păcat….orice! Ce să-ți spun? Că niciodată nu s-a dat cu parfum pentru că parfumul e pentru curve? Că niciodată nu am auzit-o să spună sau să facă vreun gest prin care să își exprime feminitatea și bucuria de a trăi? Totul era un chin pentru ea…Avea părul cenușiu, pleoapele căzute și, da, mi-ar plăcea să spun că era mereu încruntată, însă pe chipul ei nu se citea niciun fel de trăire. Era o moartă vie. O crucificată. Gătea în scârbă, călca în scârbă, iubea în scârbă.
Dar destul despre asta….
Am aflat la 12 ani că am fost adoptată. Mă gândeam că asta ar fi trebuit să aibă vreun impact asupra mea, însă nu a avut. Este ca și cum mi-ar fi spus…am făcut o tocăniță.
Și acum… să ne înfruptăm cu toții din acea tocăniță….
Nu m-aș fi așteptat să îmi fie atât de greu să scriu despre lucrurile astea. De fapt, voiam să îți povestesc cu totul altceva. Nicidecum despre părinții mei. Însă, când am ajuns aici, m-am blocat.
Sunt atât de furioasă! Îmi aduc aminte ca și cum ar fi acum…. Aveam 15 ani…doar 15 ani. Era septembrie….la două săptămâni după începerea școlii. Mergeam de la liceu înspre casă. Primul meu an de liceu. Îmi imaginam că, atunci, o nouă lume, o lume plină de noi posibilități, mi se va revela în fața ochilor. Mă gândeam, cumva, că este o nouă etapă din viața mea și, pentru că urc o treaptă înspre evoluție, acolo voi întâlni oameni evoluați. Ce greșeală….ce naivitate…
Mergeam visătoare înspre casă, traversând parcul și încercând să îmi imaginez ce gust au culorile apusului, gândindu-mă la El, la un alt El de data aceasta, o altă fantasmă a minții mele care mă bântuia neîncetat și sadic…..aveam așa un sentiment de amărăciune dar în același timp mă consolam refugiindu-mă în vise și fantezii. De ce nu este aici cu mine? De ce nu putem să ne plimbăm liniștiți ținându-ne de mână?
Și deodată îl văd și inima mea o ia razna. Oh nu, el e! Ce fac? Ce să fac? Să-i spun ceva? Ei bine….nu a fost nevoie…A început el “conversația”…
-Oh, nu, păpușa de zahăr a liceului! Ce face păpușa singură prin parc? E în căutare de aventură? Ah? Oh? Ha ha ha!
-Ce?! Ce?! Simțeam cum mi se înmoaie genunchii și suflam ca și cum aș fi respirat plumb.
-Haideți mă! L-am auzit urlând! Și dintr-o dată patru nenorociți s-au năpustit asupra mea cu pumnii și picioarele! Te crezi mare femeie tu, a?
Eram absolut traumatizată. Paralizasem complet. Încercam să țip, nu mai știu ce le-am zis și dacă le-am zis ceva, însă cert este că în acel moment ceva s-a rupt definitiv în sufletul meu. M-am împotrivit cât am putut dar se pare că asta i-a ațâțat și mai tare. M-au bătut până s-au plictisit, m-au scuipat de la revedere, m-au înjurat și au plecat.
Am alergat disperată înspre casă. Tata, când m-a văzut, m-a luat la bătaie. Era beat oricum.
– Te-au bătut, ă? Futu-ți morții mă-tii de fătălău! Bine ți-au făcut! Ce prințesa pizdii de crezi tu, mă? Poponar nenorocit ce ești! Nu ești capabil să te aperi, să le dai în gură? Bine ți-au făcut! Că așa merită pizdele plângăcioase care se cred cucoane! RUȘINE! M-ai făcut de rușine în tot orașul! Mă arată lumea cu degetul pe stradă! Ia-uite, ăsta e prostul ăla care nu a fost capabil să facă copii! Și ia-uite cu ce s-a ales! Cu o pizdă de băiat!
***
Eu sunt Natalia, am 40 de ani și sunt transsexual. Oamenii obișnuiau să îmi spună Dan. Eu nu cunosc niciun Dan. Eu am fost și voi fi întotdeauna Natalia. Tatăl meu, însă nu numai el, gândea că a fi transsexual e totuna cu a fi homosexual. Ei bine, nu e… Într-un fel mă bucur că nu știe diferența, pentru că nu aș vrea să își găsească un alt motiv de a urî oamenii.
***
Sunt o păpușă de zahăr…
Obișnuiați să mușcați din mine care cum doreați…
***
Ahh…Mhmm…mmhmmm….mmmm… totul e istorie…. În interior totul se poate armoniza ca într-o operă divină.
***
A trecut atâta timp… I-am îndepărtat pe toți cei care nu m-au respectat. I-am îndepărtat pe toți cei care m-au rănit conștient. I-am îndepărtat pe toți cei care aruncă cu pietre în mine din ignoranță.
Nu m-am ascuns niciodată, chiar dacă mi-a fost rușine. Nu am persecutat și nu am rănit pe nimeni pentru că simte sau pentru că este într-un fel anume. Asta e ca și cum ai blestema Soarele că nu e Lună. Însă este atât de ușor să arunci cu pietre pentru că îți este teamă de ce nu cunoști și ce nu înțelegi.
***
Eu sunt Natalia, am 88 de ani și sunt în continuare “de zahăr”. Pot să fiu și de pică, și de treflă și de pelin. Însă eu sunt de zahăr!
