Mă simt ca un intrus în propria mea viață. Pentru că încă simt că nu îmi aparține în totalitate. Am dus multe bătălii încrâncenate cu mine pentru a mă lua în stăpânire pe de-a-ntregul. De foarte multe ori m-am pierdut în acele bătălii. Nu am ieșit învingător, însă durerea înfrângerii m-a făcut să conștientizez că purtam niște lupte inutile. Durerea a fost semnalul meu de alarmă. De ce sufeream, mai exact? Și pentru ce atâta înverșunare? Luptele mele erau declanșate de niște răni deschise și nevindecate pe care continuam să le adâncesc. Orgoliul și frustrările mele erau cele care mă țineau într-o stare pasivă, într-o stare de negare. Îmi negam rănile, îmi negam trecutul, negam oameni din trecutul meu, ca și cum nu ar fi existat niciodată, numai pentru că n-am avut curajul să-mi asum responsabilitatea deciziilor și alegerilor mele. Pentru că, dacă aș fi făcut asta, aș fi fost nevoit să mă confrunt cu adevărul meu interior, cu defectele mele, cu greșelile mele. Și cum poate un eu fragil să suporte o asemenea confruntare? Este mult mai ușor să bagi capul în nisip ca struțul…însă la ce te ajută? Lumea tot acolo este și tot acolo va fi. Diferența este că tu nu mai faci parte din ea, decât superficial, și te înstrăinezi de tine însuți. Iar asta chiar nu te ajută la nimic – nu te ajută să-ți vindeci rănile, să te trezești, să faci pace cu tine, doar îți oferă o falsă senzație de confort. Fugi de tine și de lume, însă te îndrepți înspre nicăieri. Stai ascuns. Iar atunci când te ascunzi, ai tendința să te izolezi. Începi să te simți din ce în ce mai neadecvat. Intri ca într-o stare de regresie hipnotică. Îți dorești să te întorci la increat pentru a nu te mai naște. Atât de apăsătoare îți pare existența, atât de întunecată lumea…
Pf, amintiri…Cu toate acestea am ajuns la onorabila vârstă de 70 de ani. Nu mă consider bătrân, dar nici tânăr. Sunt ceea ce sunt. Locuiesc singur. Și eu am regrete și cu toate acestea mi-am găsit o anumită liniște. Iubesc ceaiul și încă păstrez setul acela de cești cu flori de trandafir pe care l-am găsit în casa surorii mele după ce ea a murit….Trecutul…trecutul….de ce ne este atât de greu să ne eliberăm de el? Ce alinare găsim în rememorarea unor anumite întâmplări? În rememorarea anilor din viața noastră care au trecut? Ne face asta să ne simțim mai bine? Întrebare cu dublu tăiș. În fapt, rememorăm trecutul pentru că avem regrete. Și ne simțim bine pe moment făcând asta, pentru că, măcar în imaginația noastră, reușim să-i oferim un alt deznodământ. Ne imaginăm cum ar fi fost dacă am fi ales diferit. Cum ar fi fost dacă am fi procedat altfel. Dar știi ce? Trecutul nu are un alt deznodământ în afară de clipa prezentă. Ceea ce ai gândit acum o secundă ține de trecut, fie el și cel apropiat. Nu există o altă modalitate mai bună de a te elibera de trecut decât dacă alegi conștient în clipa de față să acționezi altfel, dacă alegi să faci o schimbare în viața ta, rupând, astfel, tiparele care te țin și acum pe loc. Ne îngropăm în amintiri, în oameni de mult apuși, ne îngropăm odată cu ei. Ne îngropăm în visele noastre neîmplinite, în iubirile noastre pe care le considerăm eșecuri și pentru care nu putem să ne iertăm. Dar, hei, lumea nu se învârte în jurul nostru…
De la o vârstă încolo ești mai detașat de toți și toate. Te dai jos de pe roată. Însă cred că, de fapt, nu anii care trec te fac să fii mai înțelept și mai împăcat, ci felul în care crești tu pe interior, ce înveți din greșelile tale, dorința de a te păstra mereu în contact cu sinele tău, de a fi lucid și conștient.
Însă astăzi nu este vorba despre mine….
Am un vecin. Are 80 de ani și este în permanență morocănos, neîngrijit, scuipă oriunde apucă, își vorbește de rău părinții și frații decedați, blamează tineretul din ziua de azi și are, de asemenea, multe complexe și multe frustrări.
Îmi spune deseori:
– Băi Gogule, dacă nu-l omorau pe Ceaușescu, eu și în ziua de azi eram mare șef. Mi-au luat nenorociții ăștia tot ce am strâns eu, cu puterile mele, timp de 20 de ani…Futu-le muma-n cur de nenorociți!
Mda…el cu puterile lui…
Și eu ce-ar trebui să fac acum? Să-i plâng de milă pentru că alege să fie o victimă? Dar de ce nu a fost mare șef și după, dacă tot este să ne luăm după propriile puteri?
Deseori, când îmi trece prin dreptul ferestrei, mă strigă de fiecare dată cu vocea aia răgușită și enervantă…
– Gogule! Gogule! Ce faci, cumetre, îți numeri amintirile?
Mi se ridică părul pe mâini când îl aud.
– Atât ai învățat, mă, tu în această viață? Să zbieri pe la geamuri și să batjocorești felul în care aleg alți oameni să trăiască?
De cele mai multe ori nu am chef să-i răspund, dar insistă:
– Gogule! Gogule…bă fraiere, ieși afară, că aici se întâmplă lumea!
Mda…poate pentru el…asta e lumea…pentru el lumea e când duce gunoiul și mai prinde vreo bârfă…ce să faci…grele bătrânețile astea dacă nu reușești să dai un sens propriei vieți.
Stau la bloc, de vecini nu duc lipsă. Mai este o fată…Carmina…locuiește chiar deasupra mea…Din nu știu ce motiv am privit-o mereu ca pe o fiică. Am ajutat-o de fiecare dată atât cât am putut. Îmi pare rău de ea și nu sunt mândru de asta. Mila este ultimul sentiment pe care aș vrea să-l nutresc. Compasiune, iubire, drag….astea da….dar mila, nu. Însă, pe undeva, mă răscolește și îmi întoarce sufletul pe dos. Poate pentru că mi se pare nedreaptă povestea ei de viață, poate pentru că îmi activează niște răni…Cine știe? Dar cine sunt eu să judec? Până la urmă fiecare om are destinul pe care și-l făurește…
A venit la mine într-o zi. Deseori venea să-mi ceară cu împrumut diverse…și mai stăteam putin de vorbă, însă acum…acum am conștientizat că, prin discuțiile mele, nu făceam altceva decât să-i ofer o consolare superficială, să-i întăresc neputințele, exprimându-mi, bineînțeles, mila. Ceva s-a schimbat în interiorul meu. Parcă vedeam lucrurile mult mai clar, parcă un văl îmi picase de pe ochi. Era tot ea, cu același halat maro, cu aceeași pieptănătură neîngrijită…A sunat la ușă și nici măcar nu a așteptat să-i răspund. A dat buzna și a început să turuie isteric verzi și uscate. Cum nu mai suportă ea viața pe care o duce, că de ce a pedepsit-o Dumnezeu cu soarta asta, cu ce a greșit ea să merite crucea pe care o duce și tot așa…
Mi-a spus multe, însă în alte cuvinte…Că se simte goală, urâtă, fără formă, fără conținut…că un vid interior îi macină viața, că și-ar dori să moară, însă nu are curajul să facă asta pentru că nu ar vrea să ajungă în Iad…și-a amintit de prima și marea ei iubire din tinerețe și cât de mult regretă că nu l-a urmat pe bărbatul acela cu care a petrecut doar o singură noapte de amor, pentru care, culmea, se simte vinovată și acum, pentru că s-a afișat în fața altarului cu un alt bărbat, pătată…ş.a.m.d.
– Of, Carmina, dacă ai știi tu că de-a lungul vietii se formeaza niste goluri care îţi creează impresia că nu pot fi umplute cu nimic…Din copilarie chiar. Mai ales. Însă de la un punct încolo, tu ai de ales. Fie te lași înghițit de acele goluri, fie alegi să le umpli, prin tine însuți, niciodată prin alți oameni. Pentru că, da, ai puterea asta, chiar dacă nu ești conştient de ea. Sunt oameni care şi acum trăiesc în trecut. Iar tu ești unul dintre ei. Sunt oameni care şi acum sunt blocaţi în cei 10 sau 20 de ani care au trecut de la iluzia și marea dezamăgire a vieţii lor. Iar tu ești unul dintre ei.
Nu ai cum să te aştepţi să fii fericită şi degeaba implori o nouă şansă, iar moartea, în cazul tău, nu ar fi o nouă șansă, ci doar o evadare din propria realitate, o fugă. Mintea ta este agăţată de nişte fantasme din trecut care sunt, asa cum le spune şi numele, nişte fantasme. Este dureros, ştiu, dar vezi, nu ai cum să-ţi construieşti un viitor când ai prezentul mânjit de umbrele decepţiilor. Şi totul este doar o chestiune de percepţie, totul depinde de semnificaţia pe care o dai oamenilor si evenimentelor din viața ta. Degeaba te mai revolţi acum şi cauţi vinovaţi, pentru că singura responsabilă eşti tu. Tu ai ales să te amăgești. Tu ai ales să te autoiluzionezi, tu ai ales să dai o anumită semnificaţie iubirii. Iubirea, de sine stătătoare, nu există, decât de la un punct încolo al evoluției. Iubirea nu este altceva decât o iluzie, căci ce înţelegem noi prin iubire este o pasiune nestăvilită sau o nevoie dureroasă de umplere a golurilor noastre interioare.
– Şi ştii ceva, Carmina? Eu nu vorbesc din cărți. Eu….am respectat pe fiecare femeie din viața mea,însă am conştientizat, de asemenea, că toată iubirea pe care susţineam că le-o port nu era altceva decât un colac de salvare pentru mine, căci aşa am perceput-o eu, un colac care să mă salveze de cei mai întunecaţi demoni ai mei. Așa-zisa iubire, pentru cei mai mulţi dintre noi este o distorsiune cognitivă.
Dacă am avea curajul să privim adânc în noi înșine, am realiza că ceea ce căutăm, de fapt, prin iubire sau printr-o relație, este să ne agățăm de cineva care să ne umple acele goluri interioare care ne macină până în măduva oaselor. Suntem mult mai puțin dispuși să oferim, deși spunem că, de fapt, asta căutăm, decât să așteptăm să ni se ofere.
Dorinţa de a dărui este diferită de nevoia de a primi. Dorinţa de a dărui vine dintr-un spaţiu sacru al fiinţei noastre, fiinţa care nu are cum să dăruiască ,implicit să spună că iubeşte, dacă ea nu este completă, vindecată şi întreagă.
Ne căutăm în alţi oameni şi ne căutăm neîncetat întregirea. O floare pe un mormânt este, uneori, mai plină de viaţă decât suntem noi atunci când ne lăsăm pradă deznadejdii şi îndoielilor. Da…pentru că …totul este efemer şi nimic nu contează decât dacă noi suntem cei care alegem ce contează sau nu.
– Vezi tu, Carmina, totul este o chestiune de alegere. Noi ne alegem emoţiile, gândurile, relaţiile, trăirile, viaţa. Noi suntem propriii noştri dumnezei, iar dacă vom căuta în exterior o salvare ori ne agăţăm de anumite divinităti, facem asta dintr-o profundă nesiguranţă şi neîncrededere, adică, nu ne asumăm destinul, responsabilitatea asupra vieţii noastre.
Ca arhitect şi executant al propriei mele vieţi mă regăsesc de multe ori cuprins de tot felul de frici iraţionale. Nu ştiu ce o să-mi aducă ziua de mâine şi nici măcar nu ştiu dacă o să mai apuc ziua de mâine. Însă nu-mi este frică de exterior mai mult decât îmi este frică de interior. Pentru că, dacă tu eşti sigur pe tine şi desăvârşit nu mai există nimic în acest univers care să te facă să-ţi pierzi echilibrul, nu mai depinzi de nimeni, nu te mai temi de nimic. Ce iese la suprafaţă şi ce ramâne este dorinţa. O dorinţă de a experimenta viaţa cu tot ce-ţi aduce ea, o dorinţă de a iubi pe cine alegi tu să iubeşti, fără pomeni, fără a te transforma într-un cerşetor. Iubeşti pe cine vrei cu toate că a doua zi s-ar putea să nu-l mai vezi niciodată. Şi asta înseamnă să trăieşti clipa. Nu putem fi siguri de nimic şi nu ne putem pune baza pe nimic. Ai tu certitudinea că, dacă l-ai fi urmat pe bărbatul acela, astăzi ai fi fost fericită? Totul este efemer, trecător, schimbător, pentru că aşa este firea lucrurilor. Dar să ai capacitatea să te dedici şi să te dăruieşti în ciuda acestor lucruri. – Ei bine, asta, Carmina, te face un om evoluat şi împlinit şi mulţumit. Pentru că o faci în primul rând pentru tine. Devii conștient de tine. Îti asumi fericirea, iti asumi daruirea, iti asumi dedicarea. Pentru că tu ești propria ta ancoră. Oamenii vin și pleacă din viața ta, iar tu alegi cu cine și cât să împărtășești. Iei de la fiecare ce e mai frumos, oferi fiecăruia ce ai de oferit. Fără așteptări și fără lanțuri.
– Tu îţi mai aduci aminte, Carmina, ce visai la început de drum? Te visai un veterinar de succes, ajutându-i pe toti cei care aveau nevoie, cu un soţ dedicat şi timid, aşa, cât să-l ţii tu sub control să nu ţi se urce în cap, pentru că erai temătoare și confuză, însă voiai cu orice pret să nu fii singură, cu vreo doi copii; primul neapărat băiat, pentru a-ţi face mândri parinţii şi familia, iar cel de-al doilea fetiţă, ca să ai şi tu cu cine să stai şi să trebăluieşti prin casă şi, eventual, pe cineva care să te îmbăieze la batrâneţe, atunci cand tu nu vei mai putea. Şi ce s-a ales, Carmina, de visele tale? Parţial s-au îndeplinit, însă, ce să vezi, realitatea a fost cu totul alta. Soţul tău timid a devenit un agresor, băiatul tău cuminte, un pierde-vară, iar fetiţa ta nici pe departe nu ţi-a fost alături, aşa cum ai visat, pentru că la 16 ani a fugit de-acasă cu un băiat “italiano vero”, care a îmbrobodit-o că alături de el va duce o viaţă de prinţesă şi a ajuns prostituată în Italia.
Şi tu acum stai şi ştergi ramele alea prăfuite, plângându-ţi o familie care n-a existat niciodată şi-ţi îngrijeşti soţul bolnav de ciroză, considerând că asta e datoria ta şi crucea pe care trebuie s-o porti. Si pentru ce toate acestea, Carmina? Noi nu suntem decât propiii noştri dumnezei, însă nu ne putem erija în dumnezeii altor fiinte, fie ei şi copiii noştri. Fiecare om are propria lui soartă, soarta pe care şi-o construieşte clipă de clipă.
Şi da, ştiu că iluzia aceasta de putere, conform căreia, tu poţi influenţa destinul altor persoane, este foarte reconfortantă, însă este doar o iluzie. Trezeşte-te, Carmina şi ia-ţi viaţa în propriile mâini!
Degeaba aştepţi tu ca soţul tău să se transform în prima și marea ta iubire, pentru că nu a fost niciodată și niciodată nu va fi. Degeaba aștepți ca fiul tău să te facă mândră. Poate că are altă menire. Degeaba aștepti ca fiica ta să-ți corespundă așteptărilor. Degeaba te autoiluzionezi şi alegi să trăieşti într-o amăgire, căutând ancore în exterior. Realitatea este că te-ai născut singură pe lume şi o să mori singură.
– Carmina, aruncă crucea aia pe foc, odată pentru totdeauna. Carmina, trezeşte-te!
Te agăți de oamenii din viața ta, așa cum te-ai agățat și de copiii tăi, pentru a da o semnificație vieţii tale pierdute pe care ai lăsat-o să-ţi scape printre degete.
Te agăți de Dumnezeu pentru că nu vrei sau încă nu ești pregătită să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta. Însă când vei fi? Alergi după o mântuire care întârzie să apară. Soțul tău nu a reușit să te salveze, ba mai mult, acum el depinde de tine, copiii tăi nu au reușit să te salveze, Dumnezeul tău nu a reușit să te salveze. Carmina, trezește-te! Nu-i poţi condamna la nesfârşit pe cei care consideri tu că ţi-au greşit numai pentru că n-au corespuns filmului din mintea ta. Și nu ai cum să te aștepti să fii iubită dacă tu iubești cu ură, învinovățind, blamând, purtând resentimente. Îți blamezi Dumnezeul, îți blamezi copiii, îți blamezi soțul pentru că pe ei îi vezi responsabili de nefericirea ta, însă, în același timp, spui că-i iubești.
Însă, ştii ce este de blamat, daca tot vrem să blamăm? Să ştii că mergi pe un drum greşit, să fii conştientă de greşelile tale şi, cu toate acestea, să le repeţi zi de zi, an de an, pentru că asta ţi-ar fi crucea. Carmina, aruncă crucea aia pe foc. Carmina, trezeste-te! Carmina, iubeşte-te!
*
Știu că vorbele mele i-au părut ciudate și știu că au fost doar vorbe în vânt. Însă eu nu mai puteam să continui s-o mint. Eu am realizat un lucru…Nu poți ajuta pe nimeni dacă nu vrea să fie ajutat, iar cei mai mulţi oameni caută doar să le reîntărești povestea lor disfuncțională de viață, căci, dacă le spui adevărul, îi confrunți cu propriul adevăr interior….iar adevărul…doare, şi oamenii ar da orice în orice moment numai să nu sufere, chiar dacă o suferință de moment este o fericire târzie…
Însă ce știu eu? Mai bine să mai bem un ceai…
