Suntem o familie mare și iubitoare!

Interesant este cum oamenii sunt ipocriți, pentru că se căsătoresc din interes ori se căsătoresc deși nu se iubesc și nu sunt compatibili, pentru că așa trebuie ori să le facă pe plac părinților care au așteptări. Iar apoi se plâng că nimic nu merge în relația lor iar celălalt trebuie să fie întotdeauna de vină. Își găsesc amanți, se refugiază în muncă ori se dedică cu totul copiilor.

Încă nu se gândesc la despărțire pentru că au impresia că ar fi niște ratați dacă ar divorța și că cei din jur i-ar critica, pentru că din punct de vedere logistic lucrurile s-ar complica, pentru că le este teamă de ce va spune lumea; încă mai cred că lumii îi pasă în vreun fel de ei, de trăirile lor, de problemele lor, de viața lor. Lumea “zice ce zice” pentru că are gura mai mare decât filtrul gândirii.

Când despărțirea pare a fi iminentă, unii dintre ei încă speră la o salvare așa că apelează la terapie de cuplu. Dar cum nu există o soluție magică și cum iubirea, compatibilitatea și respectul nu pot renaște dacă nu au existat nici înainte, într-un final se despart.

Înainte de asta, mirii se războiesc între ei, se războiesc cu socrii, socrii se războiesc între ei. Însă își vorbesc cu “doamnă dragă”, “dragă cuscrule” “iubitul meu” “soțioara mea”. Își dau telefoane ca să nu pară nesimțiți ori nepăsători, vorbesc despre nimicuri printre care strecoară înțepături, apropouri sau aluzii. Se vizitează duminica sau de sărbători, cinează împreună, se complimenteaza, iar pe la spate se vorbesc de rău. Își zâmbesc înjurându-se în gând. Își fac cadouri din complezență, sunt secretoși și fiecare trage cât poate să obțină ce vrea, indiferent de urmări. Dar sunt toți o mare și iubitoare familie, dovadă fiind chiar pozele de pe Facebook.

Soacra își critică nora pentru că nicio femeie nu este suficient de bună pentru fiul ei. Însă nu i-ar spune în față că nu o suportă. Doar va încerca să o saboteze într-un fel sau altul, zâmbindu-i duios.

Nora nu-și suportă soacra pentru că se amestecă tot timpul în viața lor, “bine” intenționată fiind. Însă nu i-ar spune în față ce crede cu adevărat. Va zâmbi duios plângându-se apoi.

Socrul își critică ginerele pentru că niciun bărbat nu-i merită fiica. Însă nu-i va spune în față că pur și simplu nu îl place pentru că i-a răpit comoara, ci va încerca să îl demasculinizeze în ochii altora.

Câte conflicte și drame interioare am evita dacă am renunța să ne mai prefacem pentru că “așa trebuie”. Cât de liniștit am trăi dacă nu ne-am mai “iubi” din obligație, dacă nu am mai accepta să ne petrecem timpul alături de oameni care, de altfel, nici ei nu ne vor acolo.

Cum ar fi să dăm cărțile pe față, sau cel puțin să evităm situațiile în care “ne vedem nevoiți” să fim ipocriți? Cum ar fi dacă ne-am exprima adevărul interior și am încerca să ajungem la un consens, dacă se poate. Iar dacă nu se poate… oare cu ce ne-ar încurca să ne eliberăm de aceste “obligații” care ne cauzează atâta stres și dizarmonie?

Ce ne costă să fim sinceri cu noi înșine, să fim autentici în interacțiunile noastre cu alții? Sau măcar să ne gândim că nu ne obligă nimeni cu adevărat să facem compromisuri sau lucruri împotriva voinței noastre? Până la urmă tot alegerea noastră este.

Când ne căsătorim, ne căsătorim cu un singur om, nu cu întreaga sa familie. Sau cel puțin așa se presupune. Dacă nu rezonăm cu acei oameni, dacă nu ne înțelegem, poate ar fi mai ok să stabilim niște limite și granițe sănătoase de interacțiune cu ei decât să ajungem la resentimente, ură, conflicte, frustrări și suferință. Decât să ne prefacem că totul este minunat când de fapt cu toții știm că nu este.

Până la urmă, a-ți trăi viața de dragul aparențelor înseamnă a-ți renega sinele. Înseamnă a te scoate pe tine din propriul “suflet”.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *