Comportamentul unei persoane își are originea în felul în care vede viața. Totul porneşte în orice moment de la o opinie care, dacă ar fi corectă, ar lăsa ca modul lui de a se comporta să pară in mod obiectiv justificat.
Dacă un câine va fi lovit de o mașină, fără a fi rănit grav, se va teme de locul întâmplării, nu de stradă, nu de mașini și, ca și unii oameni va ajunge la concluzia că locul este de vină, nu propria sa imprudență și lipsă de experiență. Pericolul te pândește întotdeauna în același loc! Acest câine nu își va schimba părerea pentru că prin aceasta a obținut un lucru: acela de a nu mai fi rănit în același loc.
Noi nu suntem influențați de realități ci de ceea ce credem despre acele realități.
Fiecare are o părere despre el și despre ceea ce trebuie să facă în viață. Fiecare are un scenariu de viață care îl domină și ale căror acte nu le înțelege în totalitate. Acest scenariu își are originea în copilărie și se dezvoltă conform unor acțiuni automate și a unor impresii provenite de la lumea de afară față de care copilul reacționează din instinct. De exemplu, un copil care a fost răsfățat și căruia totul i se cuvenea va crește crezând că îi poate domina pe ceilalți. Drept urmare, atunci când se va confrunta cu experiențe contrare scenariului său, când nu îi va putea domina pe ceilalți, va manifesta o atitudine de retragere și, într-un fel sau altul, se va întoarce în sânul familiei sale, fără a-și corecta comportamentul în sensul sentimentului de comuniune socială. Lumea din exterior nu îi satisface nevoile, pe când mama și tata, da. El își rezolvă problemele prin prisma propriei opinii despre viață. Pe când un copil care a fost crescut în ideea că nu este mai presus de alții se va strădui să-și rezolve problemele prin propria sa opinie despre viață, în sensul că își va trata semenii cu respect și va alege cooperarea și consensul în locul tendinței de a domina. Dacă unul dintre copii, intr-o familie, se simte desconsiderat şi neglijat, lucrul acesta poate avea drept consecinţă o intimidare, ca şi cum el ar vrea să-şi spună: „Totdeauna va trebui să fiu in urma altora”. Sau, bazat pe opinia că şi el este capabil de performanţe, va face eforturi ucigătoare, voind să-i depăşească pe toţi fără să dea doi bani pe nimeni.
Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii.Ceea ce se intamplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc. Faptul că se va confrunta cu un astfel de șoc nu îi va schimba opinia ci îl va determina să-și continue piesa pe un teritoriu mai mult sau mai puțin restrâns.
Oricum, “opinia” proprie stă la baza imaginii despre lume a unui om şi determină ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale.
