Scrisoare de demult (3)

Draga mea,

M-ai năucit iremediabil. Nu-mi mai găsesc cuvintele. S-au pierdut în măreția Universului. Nu știu cum să încep. Niciodată nu știu cum să încep, dar ceea ce știu este că asta nu se va termina niciodată.

Mi-e dor de tine, de amprentele tale care îmi curg în suflet mereu. Mi-e dor de suflul tău care ar fi putut să destrame prin inspirația sa toate sistemele solare din acest Univers și de dincolo de el. Mi-e dor să te simt cum mi te strecurai sub piele.

Mi se părea că te port sub pielea mea din Univers în Univers și că nimeni nu va putea vreodată să mi te scoată de acolo. Asta ar fi însemnat să mă desfigureze, să mă mutileze, să mă lase gol de o bună parte din conținutul meu. Nu am cum să mă separ de tine pentru că asta ar însemna să mă separ și de mine. Iar de data aceasta, nu din simbioză. Ci pentru că altfel nu se poate. Pentru că nu poți combate ceea ce a existat de la începerea timpurilor și va continua în veșnicie în eternul moment de acum.

Nu trebuia să-mi spui nimic anume, nu trebuia să faci nimic anume și, cu toate acestea, îmi rasturnai întreg Universul în timpane cu respirația ta, ca și cum toate tainele sale mi s-ar fi revelat într-o inspirație cosmică, într-o creație atotaducătoare de înțelepciune și noroc. Ca și cum, prin liniștea ta, ai fi stârnit focul din interior, acel foc interior care stă la baza vieții, ca și cum nu ar mai fi existat nimeni pe acest Pământ în afară de noi doi și, ca și cum am fi fost Întregul, dimpreună cu cei care nu ar mai fi existat.

Și, oricât de mult mi-ai lipsi, nu am cum să mă simt singur. Ți-aș spune că te iubesc, dar nu știu dacă aceasta este iubire sau altceva. Te iubesc prin ceva ce îmi depășește înțelegerea ca și cum, prin conexiunea noastră, am fi dat naștere din nou Dumnezeului ce a făcut parte din noi atâta timp, de la Izvor la Renaștere, de la increat la naștere, ca și cum mi s-ar fi revelat o sclipire din Absolut, m-aș fi contopit cu ea și m-aș fi simțit, în sfârșit, întreg. Iar, când te simți așa, nu ai cum să te mai simți singur. Poate că mă repet, dar nu am cum să o spun altfel. Nu știu cum altfel să exprim ideea că unii oameni din viața noastră sunt pură magie prin aceea că alături de ei ne revelăm minunea a ceea ce suntem și minunea a ceea ce, poate, nu avem șansa de a cunoaște altfel. Că unii oameni sunt acolo să ne arate că există ceva mai mult în noi decât putem noi accesa de unii singuri. Iar unii dintre ei vor face asta pe calea cea grea, pentru că îi vom învinovăți, într-un fel sau altul, că ne-au făcut să suferim. Dar nu ei ne fac să suferim. Noi suferim și, până când nu ne vom fi învățat lecțiile din acele experiențe, vom suferi, probabil, în continuare.

Nu pot să nu te simt prin toți porii ființei mele ca și cum, în acest moment, mi-ai sculpta în suflet și în carne căi nebănuite de a simți, de a iubi, de a ființa.

Îmi ești o mare infinită, întinsă pană la marginea sufletului meu. Să mă scufund, nu pot. Să mă înalț, nu pot. Pot doar să mă contopesc. Acolo unde Susul și Josul devin una. Uneori mă întreb ce Dumnezeu te-a creat de există viață într-un așa vid tulburător ce pornește dintr-o inimă ancestrală și se întinde pană la ultimul strat al pielii tale și dincolo de Kosmos.

Mi-e dor de viitorul nostru ce nu va fi existat niciodată în afara momentului de acum ce va fi fost dintotdeauna veșnic.

Vom urma… curând.

Mirela Botezatu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *