În vis (3)

*
Uneori stagnezi pentru că ești prins în visuri de demult. Schimbi visul și întreaga existență ți se schimbă.

Asta nu e ca și cum totul s-ar întâmpla peste noapte deoarece energia investită până acum trebuie să-și schimbe cursul, să învețe să curgă altfel pentru a te redefini. De altfel, nici râul nu-și schimbă albia peste noapte.

Însă, atunci când energia se blochează, ea trebuie să se și deblocheze. Poți să te reprimi până când energia atinge cote insuportabile și explodezi făcând, astfel, risipă de tine. Sau poți să zaci sub presiune și să creezi furtuni în interior. Să faci implozie. Să te pedepsești întorcând armele împotriva ta. Sau poți să întorci această energie împotriva altora. Să devii puțin sadic, puțin înșelător, un hoț de suflete, un vânzător de iluzii sau o brută și să pui toate aceste „calități” pe seama unor nedreptăți suferite care ți-au schimbat întreaga viziune despre viață.

E ca și cum ne-am învârti într-un cerc vicios sau am alerga temători pe o roată pentru a nu permite răului să ne ajungă. Un rău din amintirile noastre recreat prin fiecare acțiune prezentă. Încercăm să-l fentăm, în speranța că, cu cât vom alerga mai repede, cu atât îl vom ajunge noi pe el din urmă, orice ar însemna acest rău pentru fiecare dintre noi. Coborând pe roată în fuga noastră bezmetică îl vom prinde din urmă și îl vom putea domina. Însă întotdeauna vom fi ori în spatele, ori în fața lui. Ne vom hăitui reciproc. Pentru că ideea nu e să fugi de rău, el se găsește pretutindeni, ca și binele, de altfel. Ideea e să-l transformi. Energia a ceea ce este rău sau a ceea ce este bine nu dispare, ea continuă să se metamorfozeze, să se întrupeze, să se împământeze.

Uneori am impresia că toată omenirea e greșită, din start. Pentru că fuge de rău sau se lasă acaparat de el în loc să-l transforme. Adică, în loc să se transforme. În loc să curgă.

*

Îmi ești o mare infinită, întinsă până la marginea sufletului meu. Să mă scufund, nu pot. Să mă înalț, nu pot. Pot doar să mă contopesc. Acolo unde Susul și Josul devin una. Uneori mă întreb ce dumnezeu te-a creat de există viață într-un așa vid tulburător ce pornește dintr-o inimă ancestrală și se întinde până la ultimul strat al pielii tale și dincolo de Kosmos.

Deseori ne simțim prinși în corzile acestui Univers care ne poartă de milioane de ani pe note trudite și uităm să ne bucurăm de faptul că am putea fi în armonie. Vrem să evadăm din portativ pentru că suntem mai sus de „si” și mai jos de „la” uitând că împreună suntem mai mult de niște note disparate.

Corzile vibrând în viață se întind infinit până la „ultimul” strat de piele al acestui Univers. O piele tăbăcită care ne-a purtat în porii ei inspirându-ne și expulzându-ne de fiecare dată când a trebuit să renască, să-și schimbe pielea.

Suntem mici. Nu știm cât de mici suntem. Suntem, în același timp, mari. Și nu știm cât de mari putem să fim. Ne simțim ca prinși în corzi. În propriile pânze, de parcă ne-am fi născut din oceane de păcate. Și uneori uităm să creștem pentru că vrem să distrugem înseși corzile ce ne susțin alegând, în schimb, pânze-capcană.

*
.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *