„Am început să plâng pentru că începusem să mă gândesc cu groază la cum ar fi să nu mai am ocazia să privesc apusul în Vamă, să nu mai beau niciodată tequila, să nu mai port niciodată pantaloni de piele, să nu mai lenevesc niciodată întinsă pe iarbă undeva, departe, într-o pădure de la capătul lumii, că nu o să mai pot simți niciodată aroma dimineții în zilele călduroase de vară, aerul sărat al mării, mirosul de rumeguș și de frunze uscate ale toamnei … în fine, să nu mai exist.
Nu înțelegeam de ce simt tristețea asta mormântală, apăsătoare și nemiloasă, până când mi-am dat seama. Mi-am dat seama că îmi era dor de libertate, că îmi era dor de mine. Că, undeva, m-am pierdut chiar dacă nu am fost niciodată a mea, chiar dacă nu m-am cunoscut niciodată în totalitate și, până la urmă, cum ar putea cineva să se cunoască pe sine în totalitate în condițiile în care se recreează zi de zi?
Plângeam după un anume mine așa cum plângi după o ființă pe care, la un moment dat, ai iubit-o mult, cu care ți-ai împărtășit bucuriile, tristețile, temerile cele mai ascunse, fricile cele mai iraționale și absurde. Pe care ai ținut-o de mână și i-ai fost alături, scufundându-te în ea ca într-o mare liniștită ce acoperă cerul, ca o mare din care se țese universul.
O ființă de care ți-e dor, un dor care te mistuie, te dezintegrează, care te face să pierzi contactul cu simțurile tale, care te face să te disociezi pentru că altfel nu ai putea duce acel dor. Un dor neînțeles, ca o foame difuză, permanent prezentă și în timpul viselor, și în somn, și când mănânci, și când faci sex.
Un dor care te macină pe dinăuntru ca o picătură chinezească, zi de zi, pe nesimțite, până într-o zi când te trezești cu un hău în interiorul tău, un hău atât de mare, încât, dacă ai închide ochii, te-ai prăbuși instantaneu. Și atunci, de frică să nu cazi și mai tare, nu mai închizi ochii, nu mai privești în tine. Cu cât prăpastia începe să se erodeze și mai tare, să facă zgomot, să te cutremure, cu atât cauți mai frenetic ceva care să acopere zgomotul furtunii din interior, cu atât te atașezi mai mult de lucruri exterioare, de alți oameni, de substanțe care să contracareze teroarea din interior. Te agăți de oameni atât de tare, încât ai impresia că, dacă le-ai da drumul chiar și pentru o secundă, te-ai prăbuși iremediabil într-un vid fără sfârșit, într-un întuneric catastrofal. Vidul din interior cu asta se hrănește – cu fricile tale. Cu cât îți este mai frică, cu atât acel vid crește.
Mi se părea că mă prăbușesc în mine, în gol, și că nimeni nu m-ar fi auzit ori nu m-ar fi văzut oricât aș fi încercat să strig, oricât aș fi încercat să mă fac văzută. Aveam impresia că trăiesc într-o lume de plastilină sau, în orice caz, o lume absurdă și haotică, ruptă dintr-un tablou abstract sau cine știe ce operă de artă contemporană. Ce îmi părea astăzi clar, mâine devenea haos, o amestecătură de gânduri, senzații, impresii și emoții, o salată de oameni și evenimente care îmi părea că nu mai are nicio logică, niciun sens. Nu mai eram sigură de nimic. Dacă astăzi mă gândeam la un lucru și eram ferm convinsă că așa este, mâine puteam să mă gândesc la același lucru și să-mi schimb cu totul perspectiva, iar poimâine o puteam lua de la capăt. Niciodată nu știam când mă va izbi din nou tortura aceasta interioară prin care mă îndoiam de orice lucru din viața mea. Puteam să fiu bine câteva zile, apoi să o iau iarăși de la capăt cu ruminațiile, obsesiile, nervii, frustrările.”
