Trăim într-o societate în care, vrând-nevrând, adoptăm anumite roluri și ajungem să ne identificăm cu ele.
Pentru multe dintre noi, rolul de femeie, așa cum l-am învățat de la mamele, bunicile sau străbunicile noastre presupune a avea grijă de bărbatul tău, de casă și de copii, deși copiii se mai creșteau și între ei, a fi pe cât posibil cuminte și supusă, a-ți cenzura trăirile pentru a nu-i supăra pe cei din jur, a nu vorbi despre sex, a nu te gândi prea mult la asta, a nu avea mari plăceri sau păreri pentru că e păcat sau ești curvă, a încerca să-ți aduci bărbatul pe calea cea bună dacă e depravat, alcoolic sau „nefamilist” prin compromisuri, sacrificii și ochi vineți pentru că bărbatul opunea rezistență, firește, nu e ca și cum s-ar fi schimbat de dragul nostru, a sta și a îndura de multe ori abuzuri pentru a nu fi privite ca „mai puțin femei”, pentru că femeia trebuia să stea și să îndure, pentru că femeia este lipiciul care ține familia legată și fără ea s-ar duce totul de râpă.
Preluând aceste credințe, putem deveni și noi, la rândul nostru, martire și ne așteptăm ca cineva, cândva, să ne vadă și să ne audă și pe noi într-un final. Pentru că nu ne-am simțit văzute și auzite, pentru că ne-am perceput greșit, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu noi, am adoptat acest martirism prin care încercăm să ne simțim mai bine în pielea noastră – dacă eu mă sacrific, le fac altora pe plac și nu contez în propriii ochi pentru că întotdeauna alții sunt mai presus, înseamnă că sunt un om bun, un spirit nobil. Însă acest spirit nobil se întoarce împotriva noastră prin anxietăți, frici iraționale, tristeți confuze, depresii, lipsă de sens, sentiment de gol interior.
Preluând aceste credințe putem învăța să ne simțim curve. Ne simțim curve (sau, cel puțin, avem un vag și difuz sentiment de rușine și vinovăție) dacă experimentăm orice altceva în afară de sex în interiorul căsniciei „cu cearșaful pe noi”. Indiferent că acea căsnicie este consemnată în acte sau nu sau este pur și simplu un mort ambulant. Ne simțim curve și referitor la „cum” facem sex și referitor la „cu cine” facem sex. Mai pe scurt, orice iese din tiparele pe care le-am preluat inconștient, ne creează un profund disconfort pe care nici măcar nu-l înțelegem.
Preluând aceste credințe putem învăța că putem face pe cineva să ne iubească dacă facem sex cu el, pentru că mami și tati ne-au spus că sex fac doar cei care se iubesc și se căsătoresc, pentru că așa apar copiii sau pentru că suntem în căutarea unei iubiri pe care nu am simțit-o în copilărie și, lipsiți de iubire fiind, pe măsură ce creștem, o căutăm așa cum ni se pare mai „simplu”. Căutăm iubirea în sex, iar de cele mai multe ori nu au nicio legătură, fapt ce se lasă cu alte răni emoționale.
Preluând aceste credințe putem învăța să ne suprimăm autenticitatea, dacă ea nu corespunde tiparului pe care trebuie să ne mulăm. Dacă avem o mamă care nu este în contact, per ansamblu, cu propriile emoții, pentru că ar fi prea dureros pentru ea să le confrunte, ori o mamă care are o viziune nefastă asupra relațiilor, sexului, rolului de femeie, orice manifestare de-a noastră, în special privind feminitatea, îi poate declanșa o reacție profund exagerată, încercând să „ne omoare” autenticitatea și trăirile, tocmai pentru că acestea nu corespund viziunii proprii, o sperie sau nu le poate înțelege.
Putem ajunge să purtăm, astfel, în interiorul nostru, o femeie mutilată de credințe limitative, frici iraționale, doctrine și norme care nu prea au legătură cu… umanul din noi.
Devenim femei care se străduiesc cu orice preț să le facă bărbaților pe plac, care se mulțumesc cu puțin pentru că așa am fost învățate, pentru că asta ni se pare normalitatea.
Devenim femei care stau în relații de compromis, de dragul copiilor, de parcă am uitat că și noi am fost, poate, copii de dragul cărora părinții nu s-au despărțit și bine nu ne-a fost.
Devenim femei inhibate, care nici măcar nu au curajul să se privească goale în oglindă.
Devenim femei care nu se mai focalizează deloc pe cum se simt ele, pe ce își doresc ele, pentru că trăiesc prin propriii copii.
Devenim femei care se focalizează excesiv de mult pe aspectul exterior și prea puțin pe cel interior, pentru că au impresia că îi pot prinde pe proști cu buze, silicoane și tocuri și că, într-un final, își vor trăi povestea de prințese răsfățate, sfârșind în colivii aurite care le omoară spiritul și mai tare și le hrănesc rănile și dependențele, pentru că iubirea aia după care tot tânjesc, exclusivitatea și, de fapt, sentimentul de a te simți importantă, tot nu le primesc. Și nu au cum, pentru că astea vin din interior.
Devenim femei robotizate cu multe goluri lăuntrice, fără iubire și stimă de sine, extrem de nesigure, însă cu multe agende, liste, criterii, pretenții, așteptări și deziluzii. Un fel de Elavaca din trilogia „Sânge Satanic” de Cristina Nemerovski, dacă am înțeles eu bine.
Devenim femei care au impresia că trebuie să fie într-un fel anume ca să fie iubite, acceptate, validate. În orice caz, să fie sau să pară altcineva decât sunt, din simplul fapt că nu se acceptă și nu se iubesc pe sine așa cum sunt și, astfel, au impresia că nici altcineva nu le-ar putea accepta și iubi.
Devenim femei care încearcă în fel și chip să-i impresioneze pe așa-zișii prinți, epatând cu așa-zisa disponibilitate sexuală (devenim obiecte deconectându-ne de propriile trăiri), cu talentele noastre gospodărești, materne sau de altă natură, pentru că așa avem impresia că îi putem cuceri. Din ce motiv ne trădăm în felul acesta, nu pot ști cu certitudine, însă bănuiesc că renunțăm la autenticitatea noastră din frică…frica de propriile gânduri, de faptul că ieșim din „cutiuță”, teama de gura lumii, teama de singurătate, teama că nu valorăm mare lucru prin noi înșine și ne trebuie „aparținători” ș.a.m.d.
Și, din nou, nu pot ști cu certitudine ce iubește un bărbat la o femeie, însă nu cred că îi iubește măștile. Dacă are nevoie de ele? Da, poate, dacă și el este o mască. Nu cred că îi iubește rolurile. Dacă are nevoie de ele? Da, poate, dacă și el se identifică cu un anumit rol.
Însă dincolo de frici, răni și roluri, poate că ceea ce iubește un bărbat la o femeie este capacitatea acesteia de a umple spațiul și timpul, un spațiu și un timp care devin altfel în prezența ei. O femeie care își lasă amprentele în sufletul lui, nu pentru că încearcă în fel și chip să îl impresioneze și nu pentru că încearcă să pară altcineva decât este, ci pentru că a făcut pace cu sine, ceea ce înseamnă că s-a văzut nevoită să-și asume și partea întunecată, acea parte pe care strămoșii noștri ne-au învățat să o ascundem sub covor până „se strică” tot neamul, pentru că din generație în generație am preluat credințe și tipare nesănătoase sau disfuncționale, fără să știm că ele pot fi puse la îndoială, fără să știm că le putem schimba, că cercul vicios se poate opri la noi. Pentru că până la urmă așa își construiește omul realitatea, din gând în gând, în emoție, în comportament, în tipare transmise transgenerațional.
Această parte întunecată nu reprezintă un pericol în sine decât dacă este lăsată ascunsă. Pentru că atunci își scoate colții când te aștepți mai puțin. Tot ce reprimăm, mai devreme sau mai târziu, iese la suprafață.
Și ceea ce iubim în oameni poate fi exact faptul că au capacitatea de a ne lăsa să fim. Că au capacitatea de „a ne conține” fără a dori să ne schimbe. Că au capacitatea să tacă, pentru că de multe ori iubirea presupune să știi când să taci și când să intervii și deseori a-l asculta pe celălalt fără a simți nevoia să-l salvezi ori să-l sfătuiești face mai mult decât orice monolog presupus salvator, însă lipsit de empatie. Iubirea presupune deseori exact această capacitate de „a ține spațiu” pentru celălalt și a avea încredere în puterea sa de a-și depăși durerile, provocările, obstacolele.
Iubirea mai poate presupune și a colora alături de cineva, însă a nu intra cu acuarelele pe foaia sa de desen pentru a-i modifica forma soarelui sau culoarea ierbii, a scrie o poveste împreună cu cineva, însă a nu-i modifica firul narativ pentru a-ți face propria parte din poveste mai impresionantă.
„Femeia feminină” nu cred că este cea care se mutilează pe sine pentru a corespunde cât mai bine unui rol predefinit, ci aceea care își îmbrățișează autenticitatea, se scufundă în adâncurile sale și iese de acolo mai vie, dacă ar exista acest termen de comparație, mai plină de ea însăși în cel mai bun sens al cuvântului.
„Femeia feminină” poate fi cea care nu poartă lupte inutile cu bărbații, din cauza propriilor răni, în încercarea de a-și demonstra superioritatea, și nici cea care face pe victima, pentru că nu-și asumă responsabilitatea propriei vieți, ci aceea care nu se mai minte pe sine, cea care își creează destinul din ce are acum, asumându-și atât lumina, cât și întunericul, orice formă ar lua ele.
