Este suferința o virtute?

Unii oameni consideră că, prin a accepta în viața lor situații sau persoane care le întunecă existența, dau dovadă de virtuozitate. Ca și cum suferința ori sacrificiul ar fi o virtute. Cu cât suferi ori te sacrifici mai mult, cu atât ești mai nobil și mai demn.

Această idee o vedem transpusă în fapt mai ales în relațiile apropiate, precum cele de cuplu. Sigur că la început nu există sau nu vezi că ar exista vreun semn prin care relația proaspăt înfiripată să se transforme într-una toxică, care să îți întunece existența. Pentru că la început ești îmbătat de dragoste, pentru că proiectezi asupra celuilalt un ideal masculin sau feminin și te aștepți și speri ca partenerul să corespundă idealului tău, pentru că dorințele tale sunt mult prea stringente, pentru că singurătatea este mult prea grea, pentru că îți dorești sau crezi că trebuie să ai pe cineva alături etc. Și începi să investești din ce în ce mai mult.

Cu timpul lucrurile încep să se schimbe, măștile cad, proiecțiile nu mai corespund realității și începi să observi că partenerul ales este cu totul altfel decât ți l-ai imaginat până acum. Însă ai investit prea mult și dacă alegerea ta a fost mai degrabă bazată pe frică, pe credința că nu te poți descurca de unul singur, sau pe nevoia de a-ți umple anumite goluri interioare, despărțirea reprezintă de departe ultima opțiune.

Chiar dacă nu sunteți compatibili, chiar dacă între timp respectul și iubirea au fost înlocuite de dispreț, neacceptare, desconsiderare și umilire, tragi speranța că într-o zi lucrurile o să se schimbe și că povestea idilică își va relua cursul.

Fie încerci să îl schimbi pe celălalt, să ți-l supui pentru a juca mai bine rolul pe care i l-ai atribuit, apelând la manipulare, șantaj emoțional și încercând să îi diminuezi stima și încrederea în sine pentru a-și pune la îndoială propriile credințe, gânduri, intuiții și percepții vis-a-vis de relația în care se află, fie devii tu cel care ajunge să se considere responsabil de fericirea celuilalt, simțindu-te vinovat pentru că nu ești capabil să îți mulțumești partenerul.

Începi să consideri propriile dorințe niște mofturi la care la fel de bine ai putea renunța pentru binele celuilalt sau al relației. Încetul cu încetul începi să renunți din ce în ce mai mult la tine și la ce este important pentru tine, îți calci pe inimă și taci atunci când ai vrea să spui ce simți și ce îți dorești pentru a evita încă un conflict, pentru că știi că te vei izbi de o reacție agresivă, de indiferență sau de promisiuni care nu se vor înfăptui niciodată. Și, atunci, ce rost mai are să te exprimi, dacă, de cele mai multe ori, vorbele tale rămân fără ecou?

Și frustrările și resentimentele cresc și cresc cu fiecare renunțare, cu fiecare compromis, cu fiecare emoție reprimată, cu fiecare dorință înăbușită. Și anii trec și trec însă, din când în când, totul iese la suprafață. Toate reprimările, amintirile acelor momente când i-ai permis tăcut să calce peste tine, când tu însuți ai călcat peste tine, se manifestă sub forma celor mai ciudate frici, anxietăți, dureri fizice inexplicabile, insomnii sau coșmaruri. Anii trec și trec și începi să te simți din ce în ce mai vlăguit, mai secătuit de viață, mai tern, mai nefericit, iar relația care credeai că îți va da un sens și un scop în viață s-a transformat, în mod ironic, în ceva care acum te face să te simți lipsit de sens și scop, confuz și îndoliat.

Anii au trecut iar tu te-ai obișnuit cu suferința care, impropriu spus, a devenit zona ta de confort. Într-un fel te-ai resemnat că asta ți-e soarta și că acum nu prea mai ai de ales. Pentru a nu permite conflictelor interioare să te sfâșie, ai ajuns să te convingi că sacrificiile făcute și suferințele îndurate nu sunt altceva decât dovezi de iubire și noblețe, că fiecare om are un destin și că asta ți-a fost “crucea”.

Ei bine, așa cum ai ales, conștient sau inconștient, să porți această „cruce”, la fel de bine poți alege să te eliberezi de ea. Niciodată nu este prea târziu însă, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să privești cu sinceritate în interior, să nu te mai minți pe tine, să ai încredere că poți și meriți mai mult. Să nu îți mai găsești justificări, să nu mai aștepți o eliberare din exterior, să ieși din resemnare.

Totul este o chestiune de conștientizare, voință și încredere în tine. Înainte de a te mai agăța de altceva sau altcineva din exterior, caută, mai degrabă să începi să te ancorezi în tine însuți. Caută să dai ascultare vocii tale interioare.

1 Comment

  1. Foarte frumos articolul, e la obiect, eu am trecut printr-o asemenea experienta….dar am si fost cel care a scazut stima de sine a celei de langa mine…totul s-a terminat, find cel mai sanatos pentru amandoi. Eu am ajuns sa inteleg ce am gresit si acum stiu cat de mult doare.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *