Nu știu ce poate fi mai înălțător decât pasiunea și iubirea care transpare zi de zi, an de an, din interior înspre exterior, prin munca pe care o faci, prin contribuția pe care o aduci celorlalți, în felul tău propriu și personal.
…Când eram în clasa a II-a nu visam că voi deveni profesoară la școala la care am învățat. Dar a fost să se întâmple lucrul ăsta. De ce să mint, mă vedeam cu catalogul în mână intrând într-o sală de clasă și-mi ziceam că eu o să fiu o profesoară care o să-i fac pe copii să învețe și să vină la școală de drag, nu pentru că este obligatoriu.
Toate meseriile sunt definitorii pentru evoluția omenirii, dar cea de dascăl are ceva aparte. Pentru că dascălul îi pregătește pe toți ceilalți. Mă gândeam la un moment dat să se oprească învățământul 5 ani (că nu este un sector productiv, ce mai vor și bugetarii ăia ?!-cum se aud deseori unele voci), să vedem ce s-ar întâmpla. Probabil colaps.
Consider că în învățământ ar trebui să lucreze numai cei care au vocație, chemare, așa cum trebuie să ai pentru actorie. E greu să te implici în sufletul oamenilor și să o faci responsabil, încât acestora să le fie bine. E nevoie de mare artă să muncești, mai ales cu copiii, așa cum fac dascălii. Și dacă nu știi să o faci, mai mult distrugi decât clădești. Trebuie, în primul rând, să fii un bun psiholog, să intuiești fiecare reacție a fiecărui copil și să intervii în favoarea lui, să fii spontan și deschis, să-l îndrumi cu dragoste și răbdare, ca pe propriul copil. Cel ce se uită la tine din bancă trebuie să te simtă aproape, un prieten mai mare care-l sfătuiește, să simtă că-l înveți cu dăruire și că-ți pasă de el.
Poți să fii „tobă de carte”, dacă nu știi să dai, să atragi, să te faci înțeles, este în van. Informație poți culege de oriunde (sunt bibliotecile, nu mai vorbim de internet), dar la școală e altceva, nu ești plătit doar ca să transmiți cunoștințe, ești pus acolo să dai și învățătură sufletească, să-i trezești copilului interesul pentru cunoaștere, să-l înveți cum să învețe pentru tot restul vieții, să-l responsabilizezi să ia singur cele mai bune decizii. Asta se face doar dacă ai chemare pentru această meserie.
Și când ai această chemare, ești într-o neîncetată ardere interioară, te gândești la cele mai potrivite soluții și trebuie să fii tu însuți foarte organizat și corect, așa încât să-ți poți atrage educabilii și să apeleze la tine cu încrederea că tu nu ești acolo pentru a-i îngrădi și a le impune limite în descoperirea și crearea personalității lor, ci ești acolo tocmai pentru a-i învăța să-și descopere autenticitatea și să trăiască în acord cu ea, pentru a-i învăța să facă diferența dintre esențial și neesențial. Ești acolo pentru că tu crezi în ei, pentru că știi cât de importantă este perioada aceasta din viața lor și cât de mult contează o atitudine de sprijin și încurajare dublată de o sinceritate uneori dureroasă în privința slăbiciunilor și problemelor cauzate de aceste slăbiciuni. Ești acolo pentru a-i ghida responsabil în acord cu nevoile și personalitatea lor, pentru că nu poți și nu vrei altfel….Pentru că știi că atunci când îți pui slujba în interesul celorlalți, te afli în posesia celei mai mari comori.
Un dascăl nu trebuie să ridice un zid la catedră, pentru că elevii i se vor adresa cu teamă în situații dificile sau poate nici nu o vor face și-atunci le crește incertitudinea care-i frământă și pot cădea din greșeală în greșeală. Un dascăl adevărat este acela care lucrează în echipă cu elevii, simțindu-i ca pe niște parteneri, încurajându-i deopotrivă pe toți la cel mai neînsemnat progres, întrucât în felul acesta își vor da seama că și munca lor este respectată și apreciată, vor căpăta curaj și vor merge mai departe încrezători că și ceea ce fac ei este bine. Dacă vor fi tot timpul admonestați și etichetați vor cădea în delăsare, spunându-și că „oricum suntem proști”. Totul se va ruina.
La urma urmei, un profesor este tot un om, care are și el problemele și frământările sale. Un profesor adevărat, cu vocație are capacitatea de a le lăsa la ușa clasei pe toate, se va detașa și va empatiza zâmbitor cu cei din fața lui. Va face asta nu din cauza faptului că a învățat că așa se face, ci datorită faptului că atunci se va simți cel mai plin de viață, pentru că atunci doar munca sa va conta pentru el și își va găsi împlinirea tocmai în această muncă; pur și simplu starea lui psihică și emoțională va fi prea înaltă pentru a se mai simti coplesit de problemele de zi cu zi, și, astfel, problemele vor avea tendința de a se disipa nu printr-o autoamăgire, ci printr-o îmbogățire interioară care îl va face pe acesta să fie mult mai conștient de sine și de propria sa viață.
Dincolo de orice controale oficiale și inspecții școlare (o dată la nu știu câți ani) , cel mai în drept să-ți măsoare competența profesională este elevul, cu el stai 4 ani. Dacă peste ani te întâlnești cu un fost elev și-ți spune „-Mulțumesc din suflet pentru tot”, de ce alte confirmări mai ai nevoie? Te simți împlinit că ai făcut ce trebuie, cum trebuie atunci când a fost nevoie.
– Un dascăl ce traieste in acord cu propria vocatie de peste 35 de ani
Sunt utopii? Nu, chiar deloc…
