Sunt o femeie singură. De fapt, nu sunt chiar singură. Am un copil. Eram pe punctul de a-l face și pe-al doilea, însă m-am răzgândit. De fapt, el a plecat. Mai bine zis, a fugit. Cred că s-a înhăitat cu una, poate chiar cu mai multe, altfel nu-mi explic de ce ar fi plecat, și m-a lăsat singură… cu planurile mele de răzbunare. Ah, și cu un copil. Deși cred că am menționat asta deja.
Nenorocitul! După câte i-am oferit! Întotdeauna am încercat să-l aduc pe calea cea bună, însă aproape de fiecare dată mi-a opus rezistență. Îmi zicea să nu-l mai cicălesc, că nu de asta m-a luat, că nu așa mă cunoaște. Și eu îi ziceam că nu l-aș mai cicăli dacă nu aș mai fi nevoită, dacă măcar o dată ar asculta și de mine. A, nu, că l-am luat de jos, de jos de tot. Nici măcar nu știa ce vrea de la viață. Am încercat să-i arăt ce ar trebui să-și dorească, însă parcă nici criticile mele, nici lacrimile, nici accesele de furie, nici scandalurile ori tentativele de manipulare nu au dat roade. Adică, au dat, pe moment.
Când voia să plece în nu știu ce expediție stupidă de-a lui, îi ziceam să stea acasă, că ce-i trebuie lui călătorii pe munte, chiar așa, să mi se înhăiteze cu toți hipioții întâlniți pe drum, să bea cu ei, să se drogheze sau, mai rău, să întâlnească pe vreuna care să-i sucească mințile. Pfff…de parcă ar avea minți care să-i fie sucite… că i-am și zis că e un prost, vai, de câte ori nu i-am zis că e prost și el tot nu a vrut să mă creadă… pe mine, cea care ține dreptatea într-o mână și adevărul în cealaltă. Și de gura mea, tăcea și ceda. Nu mai pleca. După ce că i-am arătat căile cele drepte, tot el a fost nemulțumit.
Dup-aia, auzi la el, că vrea să iasă în oraș cu prietenii lui. Dar ce, eu nu știu cine-s prietenii lui? Niște pierde-vară toți. A, că el nu și nu, că-s colegii lui de la lucru, prietenii din copilărie, cu care a crescut și s-a jucat pe stradă, cu care și-a împărțit merele și portocalele, că sunt oameni ca lumea, da, da, păi ce putea să zică altceva să mă convingă? Că îi aduce și acasă dacă asta mă mulțumește pe mine. Ce să caute ăia la mine în casă? Să-mi vină cu nu știu ce panarame? Dar ce, eu-s proastă să-i facilitez amantlâcurile? Mă puneam iar pe scandal și, de gura mea, nu mai pleca.
Apoi, că vrea să meargă în vizită la soră-sa în Suedia, că nu s-au mai văzut de nu știu câți ani, că îi e dor de ea și de nepot, aberații dintr-astea. Păi ce, eu să rămân să muncesc ca proasta aici și el să plece prin vacanțe în Suedia? Să-i prezinte aia cine știe ce femeiuști, să se înhăiteze cu alea și să nu se mai întoarcă acasă? Nu, dragul meu, nici gând. Și iar mă puneam pe plâns și pe scandal. Însă de data asta ridicam miza, pentru că vorbim de familia lui aici, și mai greu îl convingi să renunțe la familie. Dar am reușit. Na, și dup-aia tot el îmi scotea ochii că soră-sa așa și pe dincolo și că din vina mea nu mai vine nici ea în țară, în vizită pe la noi. Păi ce-mi trebuie mie matracuci unse cu toate alifiile în casa mea? Mda, să vină aici să mi se laude cu cariera ei de succes, ce să spun, mare avocată ce e ea…
Ah, și să nu mai spun de job-ul ăla al lui pe care îl are. Că îi ocupă tot timpul. Și i-am zis: „baby, dar găsește-ți, baby, ceva mai puțin solicitant, că eu când mai petrec timp cu tine? Că abia aștept să te văd, și tu, în puținele momente libere, alegi să mergi în excursii pe munte, în vizite prin Suedia sau pe la mă-ta pe acasă, să-ți vezi prietenii, să mergi la biliard sau mai știu eu ce…”. Da, și el îmi zicea ca prostu’ să vin cu el, da, de parcă mie îmi pasă de soră-sa, de mă-sa, de hobby-urile sau prietenii lui. Că eu l-am luat să am bărbat și să-mi facă copii. Să mă ia de nevastă. Să mă simt și eu împlinită.
Doamne, ce-o fi cu bărbații ăștia de nu înțeleg nimic? De nu fac nimic? De nu știu să mulțumească o femeie, să-i facă pe plac și, mai presus de asta, tot ei se plâng? Uneori am senzația că nu mai există bărbați adevărați pe acest pământ. Toți vor libertate și distracții, ce să spun. Dar să aibă grijă de femeile lor, habar nu au. Că doar ce mă impresionează pe mine că-mi aduce flori, cadouri sau mai știu eu ce? Adică, da, dă bine pe Facebook, am și eu ocazia să mă laud, însă oricum nu mi-a nimerit gusturile niciodată. Mai bine mi-ar da banii direct. Aș ști eu să-i folosesc mai bine.
Și să-și schimbe odată job-ul ăla, să întrerupă legăturile cu familia lui arogantă și cu prietenii lui vai de capul lor și să stea acasă cu mine. Că eu pentru ce îl aștept cu ciorba gata? Mă rog, vorba vine…. Ce, eu n-aș vrea să stau toată ziua prin saloane sau pe la cafele? Dar nu fac asta. Stau acasă de dragul lui să nu aibă ce să-mi comenteze și, colac peste pupăza, tot el se plânge. Că „ce, te-am pus eu să stai în casă? Dar ieși, fă chestii, socializează, distrează-te”- așa îmi zice de fiecare dată. Și nu știu cum să-i mai spun să înțeleagă că în momentul în care intri într-o relație trebuie să renunți la tot ce îți făcea plăcere până atunci, că, gata, s-a terminat distracția. Păi ce, că așa a făcut și mămica și bunica și străbunica și toți oamenii normali pe care îi cunosc eu. N-o să fiu eu proscrisa. Plus că nu am niciun chef să ies din rutina mea, auzi tu, să încerc chestii noi. Păi ce, mai am 14 ani să-mi stea mintea la distracții? Dar n-am cu cine mă înțelege. E mai încăpățânat decât un catâr.
Am reușit să-i fac un copil, mare surpriză, ah, și când să-l fac și pe-al doilea, în speranța că măcar la al doilea o să mă ceară de soție, a plecat sălbaticul. Atât am suferit…. M-a abandonat. După ce s-a mutat de acasă, a început să-mi răspundă din ce în ce mai rar la telefoane și la mesaje. Îmi zicea că mă roagă să înțeleg că trebuie să existe niște limite între noi, că nu am fost și nu vom fi niciodată împreună cu adevărat, că relația noastră s-a încheiat înainte de nașterea băiețelului nostru, să înțeleg odată pentru totdeauna asta și să nu mă mai comport ca o nevastă geloasă. Păi și cum să mă comport altfel? Că el va fi întotdeauna tată pentru copilul nostru, însă noi niciodată nu vom mai fi împreună. Și eu ce era să fac? Am început să mă gândesc la fel și fel de metode prin care să-l aduc înapoi, că doar nu am investit atât de mult degeaba, în iluziile și fanteziile mele.
Că doar nu o să fiu eu femeia aia care să accepte un refuz, care să înțeleagă că pe un bărbat nu-l ții nici cu forța, nici cu lacrimi și santaje, nici cu copii sau boli închipuite. Că, și dacă stă așa lângă tine, e doar o carcasă goală. El nu mai e acolo. Pentru că el nu mai vrea să fie acolo, cu tine. Și o să înceapă să te mintă, să te amăgească, să-ți spună ceea ce vrei să auzi, numai să îți închidă gura. Să nu mai trebuiască să audă glasul ăla isteric și nemulțumit zi de zi, noapte de noapte. Să poată și el, măcar înainte de culcare, să respire. Dar, ca el să poată respira, tu trebuie să taci.
Am încercat să-l schimb, dar degeaba. Exact în punctul în care urma să strig „victorie” a plecat și m-a lăsat singură. Singură. Pe copilul ăsta cred că o să-l expediez la bunici că nu mai am nervi de el. Trebuie să uneltesc noi planuri și strategii.
Voi face pe indiferenta sau, mai bine, mă voi afișa cu un nou iubit, să-l fac gelos, să vadă ce-a pierdut. Deși…nu cred că asta ar funcționa, trebuie totuși să par victimă și neajutorată. Da, voi fi victimă și mă voi da rănită, altă dată îl voi provoca, apoi voi fi mieroasă, apoi, din nou, posesivă și geloasă. O să-l înnebunesc și o să se întoarcă el la mine. De bună voie sau forțat.
Îi voi urmări fiecare mișcare și îl voi încolți când se simte slab, confuz, deznădăjduit sau doar obosit. Cedează mult mai repede când e obosit. Atunci mă voi apropia din nou de el și voi fi crăiasă din povești. Îl voi face să creadă că tot ce nu a mers bine între noi a fost doar o iluzie a minții sale. Îl voi face să-și amintească doar de momentele frumoase.
O să-l mint frumos și o să-i promit că mă voi schimba, dacă va fi nevoie îmi voi recunoaște așa- zisele greșeli, îmi voi cere iertare și voi jura pe ce am mai scump că nu voi mai proceda la fel. Îl voi șantaja spunându-i că l-am trimis pe ăla micu’ la bunici pentru că am suferit o depresie din cauza lui și că, dacă va mai vrea să-și vadă vreodată copilul, trebuie să facă un efort să ne fie bine împreună, să-mi fie mie, în primul rând, bine, să ies din așa-zisa depresie.
Oh, da! Sigur va funcționa. Sigur voi fi fericită. Cu siguranță vom fi cu toții fericiți.
