Dragul meu,
M-am gândit în seara asta la tine. Mi-aș fi dorit să te am în fața ochilor mei și să-ți spun… să-ți spun că te înțeleg, că nu mai ești singur acum, că te poți baza pe mine. Însă cine sunt eu să mă insinuez în sufletul tău astfel, ca o nesimțită, presupunând că ai avea nevoie de ajutor sau de orice îmi închipui eu că ți-aș putea oferi? Și de când am devenit eu Salvatoarea?
Tu ești cel puternic, cel care scrâșnește din dinți când simte că nu mai poate și, cu toate acestea, merge mai departe. Nu contează unde, nu contează cu ce scop, el merge mai departe pentru că nu are voie să cedeze, să se răzgândească, să simtă. În orice caz, nu are voie să simtă nimic din ce l-ar putea face să fie vulnerabil în propriii ochi sau în fața celorlalți.
Tu ești stâlpul familiei, stâlpul societății. Tu trebuie să fii puternic pentru cei care nu sunt, pentru cei slabi sau pentru cei care aleg să fie „slabi”, neasumându-și responsabilitatea pentru propria bunăstare, pentru cei care preferă să fie victime, pentru cei care din victime devin agresori când nu li se răspunde după cum se așteaptă.
Tu trebuie să fii responsabil, organizat, decent – în ochii celor care trăiesc sau pretind a trăi după anumite standarde și reguli profund morale și „normale”, în ochii celor care par a ști ce vor de la viață, în ochii celor care te privesc de pe margine și abia așteaptă să te aplaude ori să arunce cu pietre în tine, în ochii celor a căror validare o aștepți. Însă ești și cel care, din Umbră, pe ascuns, încalcă regulile și normele preaslăvite de toți cei „perfecți” pentru a reuși să nu-ți pierzi mințile și Sinele, cel care „păcătuiește”, însă își ascunde „păcatele”, pentru că, din nefericire, le percepe astfel.
Ești bărbatul care le are pe toate sub control, atât de bine controlate încât începe să aibă fantezii despre cum ar fi să se supună.
Ești cel care, uneori, îți imaginezi cum ar fi să te abandonezi în brațele altcuiva, complet dezgolit de măști și să te simți în siguranță acolo. Să-i poți împărtăși gândurile care te frământă, incertitudinile sau fanteziile fără să-ți fie teamă de a fi judecat sau respins. Să lași, într-un final, garda jos, să știi că nu trebuie să fii „într-un fel anume” ca să meriți să te bucuri de această experiență. Să te accepți pentru ceea ce ești și să ai curajul să te arăți în fața celuilalt așa cum ești.
Alteori ești cel care trebuie să-și amorțească simțirile, să cedeze în fața lacrimilor femeii de lângă tine. Tu ești cel care trebuie să-i facă pe plac cu orice preț, care trebuie să muncească din greu pentru a-i câștiga inima, cel care trebuie să aducă dovada că este „vrednic”, deși, la schimb, nu primește decât confirmarea faptului că este un „bărbat adevărat” care și-a câștigat privilegiul de a-i respira prin preajmă.
Tu ești cel care trebuie să-i ofere copii, pentru ca, în final, să-și găsească o rațiune de a trăi. Tu ești cel care speră că această nouă rațiune o să vă aducă liniștea mult dorită. Tu ești cel care se simte dezamăgit și trădat când observă că, în urma acestui „act de curaj”, nimic nu se îmbunătățește, dimpotrivă – apar mai multe motive de reproș, mai multe vorbe prin care încearcă să-ți demonstreze incompetența, faptul de a nu fi niciodată de ajuns.
Tu ești cel care a ajuns să se simtă un „măr stricat” pentru că Femeia de lângă tine nu-ți răspunde cu aceeași măsură sentimentelor ori sacrificiilor sau, mai rău, te trădează, alegând pe un altul care, surprinzător, nu-i intră în joc, nu se lasă modelat pentru a-i fi pe plac, nu se agață de ea. Care pur și simplu este ceea ce este, realizând că în lipsa reciprocității și a adevăratei compatibilități și el, la rândul său, va deveni un măr stricat pentru ea.
Tu ești cel care trebuie să ocrotească până la incapacitare, să facă bani, să urmărească avansarea socială și profesională cu orice preț. Nu neapărat pentru că nu ți-ai putea închipui viața și altfel, pentru că acesta ar fi singurul drum, ci pentru că altfel nu ai corespunde. Pentru că tu trebuie să ai și să deții. Proprietăți și, într-un final, oameni. Pentru că tu trebuie să decizi, de multe ori, în locul altora. Pentru că asta este obligația ta, datoria ta.
Nu te flata singur considerând că ea, fără tine, ar fi pierdută. Nu crede orice vorbă menită să te facă să te întorci din drum. Nu lăsa orgoliul să decidă pentru tine. Îmi închipui că, uneori, acest sentiment de omnipotență, ca și cum viața ei ar depinde de tine, te face să te simți bine în pielea ta, te face să uiți de anumite complexe, anumite răni, anumite aspecte cu care nu ai putut face pace încă. Desi nu recunoști, îți place să o simți vulnerabilă, pentru că astfel te simți tu puternic. Îti place chiar și când suferă, pentru că, astfel, ai ocazia de a-i alina durerea, dovedindu-ți că ești candidatul ideal, superior altora care nu pot depăși superficialitatea umană, care nu pot empatiza cu suferința celor de lângă ei, care nu pot fi alături.
Deși te plângi, de multe ori tu ești cel care-i hrănește slăbiciunea.
Nu mai căuta vinovați sau țapi ispășitori. Nu există. Asumă-ți responsabilitatea pentru faptele tale, pentru cum alegi să trăiești în continuare. Asumă-ți responsabilitatea chiar și pentru faptul că, pe undeva, această situație care pretinzi că-ți displace, își hrănește nevoia de putere, nevoia de a avea dreptate, pentru ca, într-un final, să poți spune satisfăcut „vezi, ți-am zis eu că totul a fost în zadar”.
Dragul meu, am început această scrisoare având, cumva, în minte dorința de a-ți fi alături. Pe măsură ce scriam, am realizat că tu nu ai nevoie de mine. Poate că mă dorești, poate că te intrigă faptul că alături de mine lucrurile sunt ori par altfel, însă tu nu ai nevoie de mine, fapt ce nu poate decât să mă bucure. Este foarte posibil ca ceea ce am gândit despre tine să fie fals, să nu am deloc dreptate. M-aș bucura să fie așa. M-aș bucura să aflu că ești fericit, că masca ta coincide, în mare parte, cu sinele tău real.
Cred că am spus suficiente. Dacă îți dorești, scrie-mi.
Pe curând!
