Cel care urăște (2)

Poate că Dumnezeu, dacă nu ar fi obligat prin fișa postului să-și mențină neutralitatea și obiectivitatea, ar avea un cuvânt de spus. Așa, nu poate decât ca uneori să țină doliu iar alteori să se bucure. Sau ambele în același timp. Până la urmă, toate se întâmplă deodată.

*
Eu sunt cel care te urăște zâmbindu-ți și promițându-ți o salvare. „Mântuire”, dacă vrei. Avem cupoane; dai la schimb principii, valori sau demnitate.

Eu sunt cel care te urăște privindu-te în ochi și jurându-ți credință veșnică.

Eu sunt cel care încerc să te prostesc pe tine, nătângule, că negrul este alb. Continue reading

În vis (3)

*
Uneori stagnezi pentru că ești prins în visuri de demult. Schimbi visul și întreaga existență ți se schimbă.

Asta nu e ca și cum totul s-ar întâmpla peste noapte deoarece energia investită până acum trebuie să-și schimbe cursul, să învețe să curgă altfel pentru a te redefini. De altfel, nici râul nu-și schimbă albia peste noapte.

Însă, atunci când energia se blochează, ea trebuie să se și deblocheze. Poți să te reprimi până când energia atinge cote insuportabile și explodezi făcând, astfel, risipă de tine. Sau poți să zaci sub presiune și să creezi furtuni în interior. Să faci implozie. Să te pedepsești întorcând armele împotriva ta. Sau poți să întorci această energie împotriva altora. Să devii puțin sadic, puțin înșelător, un hoț de suflete, un vânzător de iluzii sau o brută și să pui toate aceste „calități” pe seama unor nedreptăți suferite care ți-au schimbat întreaga viziune despre viață.
Continue reading

Sunt un egoist!

Sunt un egoist pentru că nu ajut oamenii cu forța sau pentru că nu accept rolul de Salvator.

Pentru că spun „nu”. Pentru că nu accept și nu fac lucruri doar pentru că „trebuie”. Dar cine zice că trebuie? Dar de ce trebuie?

Pentru că dorm când sunt obosit când aș putea salva lumea, pentru că ajut animalele abandonate în loc de a salva copiii din Africa ori pentru că ajut copiii din Africa în loc de a salva animalele abandonate.

Pentru că nu vreau să fiu sclavul partenerului meu. Pentru că nu vreau să fiu sclavul părinților, copiilor sau prietenilor mei.

Pentru că „abandonez” oameni care îmi fac rău și îmi întunecă existența. Continue reading

Povestea vietii noastre (2)

Fiecare om isi construieste povestea vietii sale. Iar eu, mai presus de orice, am inteles din toate aceste povesti…

Ca fiecare om are un drum al sau in viata, un drum pe care si-l faureste singur. Ca oricat am crede intr-o anumita poveste a vietii noastre ca fiind ceva predestinat, avem mult mai multa putere decat ne imaginam. Ca avem, de asemenea, si o voce interioara. Ca avem, de asemenea, si ratiune. Sa le folosim, as zice.

Ca un om se poate simti de multe ori deznadajduit si lipsit de putere, insa important este sa inteleaga ca tot ceea ce creeaza cu mintea sa poate si recrea. Ca isi poate rescrie credintele, scenariul si viata. Neuroplasticitate, doamne-ajuta! Continue reading

Când iluzia dispare iar fluturii devin demoni

Te-am crucificat în sufletul meu. Adică, te-am plăsmuit în imaginația mea și mi te-am contopit. Am fuzionat cu o fantasmă. Te-am luat cu totul și mi te-am suprapus. Apoi am luat niște cuie mari, mari de tot și te-am crucificat în propria-mi carne.

Îmi era greu să te port. Ai început să putrezești, crucificat așa cum erai, în mine. Să putrezești. S-a cam împuțit treaba. Chiar și așa, mi se părea a doua mea natură. Continue reading

Ce faci când simți că nu mai poți?

„Când simt că nu mai pot, mă opresc pentru câteva clipe și mă întorc la mine, la sinele meu autentic. Mă afund în interior și mă încarc. Oricât de pierdut aș crede că sunt, nu sunt. Încă îmi mai aparțin. Mă am pe mine și asta e cel mai important – că încă mă pot ancora în mine.

Când simt că nu mai pot, îmi aduc aminte de tot ce am învățat mai de preț în această viață. De cum am avut capacitatea de a-mi crea experiențele (deci pot să fac să se întâmple, chiar dacă înainte mi se părea că n-am nimic de-a face cu viața mea), cum am trecut prin ele și ce am învățat din ele. Continue reading

Haideți la război! (sau mai bine nu)

Războiul trebuie să fie unul dintre scopurile omului în viață. Al omului care duce o viață „falsă”. Al omului detașat de Sine. Al omului pierdut care caută să se întregească prin supunerea altora. Câtă adrenalină, câtă putere, câtă importanță! „Trebuie să merit să exist!”, își spune războinicul ce nu își mai poate găsi liniștea decât în exterior. Ca să mă simt important, voi porni un război. Ca să mă simt și mai important, voi ieși victorios. Cu orice preț, până când voi ajunge să plătesc prețul.

După această introducere dramatică, să intrăm în subiect. Continue reading

Ce sens găsim în moarte?

Uneori, oamenii pe care îi iubim mult, mult de tot, sau cei care ne-au ținut în brațe și ne-au învățat despre iubire, omenie, echilibru, frumusețe, integritate, curaj mor. Sau cei care, aparent, ne dau un sens în viață mor. Sau oamenii de care avem cea mai multă nevoie mor. Sau oamenii în care am investit mult din punct de vedere emoțional mor.

E nasol că scriu despre moarte și despre oameni care mor? Trebuie să fiu vreo deprimată sau ceva. Continue reading

Povestea vieții noastre

„Sunt un ratat pentru că am divorțat”. Pentru că nu sunt capabil să fiu iubit, să țin pe cineva lângă mine. Pentru că trebuie să ținem pe cineva lângă noi (cu sau fără voia lor ori a noastră). Altfel, suntem niște ratați.

„Sunt un incapabil pentru că așa mi-a spus mie tata… ca nu pot și că nu am cum să mă descurc de unul singur”. Iar eu am să-i demonstrez că pot. Voi rămâne singur toată viața și mă voi descurca într-un fel sau altul.

„Sunt nedemn de a fi iubit pentru că pe mine mama m-a abandonat (sau cel puțin așa am simțit eu)”. Iar eu am să-i demonstrez cu vârf și îndesat că merit să fiu iubit ori, dimpotrivă, că are dreptate. Sau adevărul va fi undeva, la mijloc. Continue reading

Puiul

Tu ești al meu. Că nu degeaba te-am făcut. Ești al meu să-mi aparții, să mă slujești, să mă servești, să mă avantajezi, să mă faci să dau bine, să mă faci să mă simt bine, mai bine, infinit de bine. Tu ești ce nu am fost eu niciodată. Tu vei fi ce eu am vrut întotdeauna să fiu. Nu mă interesează că nu-ți găsești locul, locul tău e lângă mine.

Dar, ca asta să se întâmple, tu trebuie să nu-ți dai seama de sforile care te țin înlănțuit într-o viață simbiotică cu a mea. Te-am prins în colivia noastră de aur. Unde vrei să zbori tu, puiule? Și de ce-ai vrea să zbori? Dar stai liniștit, puiule, că și dacă vei vrea să cobori, nu-ți voi permite.

Tu nu ai voie să te simți „nașpa”. Nu ai voie să te simți rău. Nu ai voie să fii indispus. Oricum, încercările tale de eliberare manifestate fie prin depresii, fie prin revolte, îndrăgostindu-te de fitecine sau dorindu-ți să faci ce-ți place sau prin simplul fapt de a deschide gura în fața mea vor fi aspru pedepsite.

Inițial le vom pune pe seama unor indispoziții de moment, căci nu am vrea să știe lumea cât de nefericit ești, apoi vom apela la fel și fel de șantaje și amenințări, iar apoi, dacă nici asta nu va merge, vom întoarce armele împotriva ta.

Că așa e în iubire. Vrei să sufere cine nu mai vrea să-ți stea în lanțuri. Pentru că asta e iubirea. Iar apoi, când ne vom simți bătrâni, vom regreta deciziile noastre… sau poate nu. Fiecare trebuie să-și poarte crucea, nu-i așa? Pentru că, dacă vom avea regrete și ne vom simți triști, ne vom justifica susținând că asta ne este crucea pe care trebuie s-o purtăm. Nicidecum nu ne vom gândi să ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre.

Tu ești un pui ingrat și nerecunoscător. Pentru că nu ai vrut să faci ce am vrut noi. Pentru că ai vrut să faci ce ai simțit că ar fi mai bine pentru tine. Pentru că ai vrut să cunoști lumea. Pentru că ai vrut să-ți trăiești viața. Pentru că ai vrut să ai o iubită, o altă femeie în afară de noi. De mine, adică. Taică-tău oricum nu contează.

Nu voi spune nimănui toate lucrurile astea. Dar eu știu că tu greșești și nu te voi ierta niciodată. După cât m-am sacrificat pentru tine, asta mi-e recompensa? Asta să-mi fie crucea… căci am fost o mamă prea bună!

Mirela Botezatu