Bună…vrei să îți spun o poveste?

Open book.

Doream să îmi amintesc. Ce? Orice care să mă facă să nu regret că am trăit ca și cum aș fi fost o moartă vie. Nu știu cum vine asta, poate că iarna a pus stăpânire pe mine, am amorțit și nu îmi mai găsesc cuvintele potrivite. Potrivite…Uneori, cele mai potrivite cuvinte care să reflecte ce gândești și simți sunt exact acelea pe care le-ai rostit prima dată. Și ce importanță are? Nu e ca și cum aș participa la vreo dezbatere politică. Da! Moartă vie!

Nu îmi mai este teamă de moarte. Mi-a fost odată, apoi am început să o privesc ca pe o binecuvântare. Însă acum, acum nu mai simt mare lucru – nici bucurie, nici tristețe, nici furie…Mă simt așa…ca o carcasă în care la un moment dat trăia o femeie care simțea…o femeie care a început să se gândească la viață și care ar vrea să simtă din nou.
Continue reading

În vis (2)


***
Nu reușeam să văd ori să aud foarte bine. Avem impresia că simțurile mele se diminuează din ce în ce mai mult, ca și cum aș fi început să mă detașez de corpul meu fizic. Eram conștientă de ce mi se întâmpla, însă nu mă deranja acest lucru. Într-o altă circumstanță, dacă aș fi conștientizat că dintr-o dată încep să îmi pierd simțurile, cu siguranță nu aș fi acceptat cu atâta ușurință acest lucru. Însă, pe măsură ce simțurile mele se diminuau, un alt simț, puțin cunoscut mie până atunci, devenea din ce în ce mai puternic. Un simț prin care puteam să simt totul și să fiu împăcată cu mine, cu trupul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Mă simțeam deasupra corpului meu fizic, deși eram conștientă că încă fac parte din el, că încă îmi aparține, însă, la nivel mental, la nivel emoțional, deveneam din ce în ce mai mult decât un simplu corp. Fizic, nu mai simțeam mare lucru. Durerea începuse să dispară. Mă simțeam din ce în ce mai eliberată. Eram într-o stare de contemplare. Rațional, realizam că urma să mor, însă emoțional, eram împăcată și liniștită.
Continue reading