Cum aș putea să fiu fericit?

Fericirea este unul dintre idealurile cele mai de preț ale omului. Într-un fel, este idealul suprem. Însă, de cele mai multe ori, oamenii nu știu ce înseamnă fericirea pentru ei sau ce i-ar face fericiți. Poate pentru că se cunosc prea puțin, poate pentru că urmează o cale ce nu le aparține, poate pentru că definiția propriei fericiri a fost scrisă de alții, poate pentru că nu își doresc să se confrunte cu ei înșiși și să fie sinceri pentru că…adevărul doare. Cunoaștem cu toții această expresie, nu?

Adevărul doare pentru că atunci când trăiești mult prea mult timp în iluzie, căderea în realitate te poate sfărâma. Însă, mai apoi, adevărul restructurează pentru că îți oferă un punct de renaștere acurat. Alegem să trăim în iluzii pentru că, de fapt, ceea ce ne doare este realitatea și, ca să fiu mai exactă, percepția noastră asupra realității. Continue reading

Gânduri într-o ceașcă de ceai

broken

Mă simt ca un intrus în propria mea viață. Pentru că încă simt că nu îmi aparține în totalitate. Am dus multe bătălii încrâncenate cu mine pentru a mă lua în stăpânire pe de-a-ntregul. De foarte multe ori m-am pierdut în acele bătălii. Nu am ieșit învingător, însă durerea înfrângerii m-a făcut să conștientizez că purtam niște lupte inutile. Durerea a fost semnalul meu de alarmă. De ce sufeream, mai exact? Și pentru ce atâta înverșunare? Luptele mele erau declanșate de niște răni deschise și nevindecate pe care continuam să le adâncesc. Orgoliul și frustrările mele erau cele care mă țineau într-o stare pasivă, într-o stare de negare. Îmi negam rănile, îmi negam trecutul, negam oameni din trecutul meu, ca și cum nu ar fi existat niciodată, numai pentru că n-am avut curajul să-mi asum responsabilitatea deciziilor și alegerilor mele. Pentru că, dacă aș fi făcut asta, aș fi fost nevoit să mă confrunt cu adevărul meu interior, cu defectele mele, cu greșelile mele. Și cum poate un eu fragil să suporte o asemenea confruntare? Este mult mai ușor să bagi capul în nisip ca struțul…însă la ce te ajută? Lumea tot acolo este și tot acolo va fi. Diferența este că tu nu mai faci parte din ea, decât superficial, și te înstrăinezi de tine însuți. Iar asta chiar nu te ajută la nimic – nu te ajută să-ți vindeci rănile, să te trezești, să faci pace cu tine, doar îți oferă o falsă senzație de confort. Fugi de tine și de lume, însă te îndrepți înspre nicăieri. Stai ascuns. Iar atunci când te ascunzi, ai tendința să te izolezi. Începi să te simți din ce în ce mai neadecvat. Intri ca într-o stare de regresie hipnotică. Îți dorești să te întorci la increat pentru a nu te mai naște. Atât de apăsătoare îți pare existența, atât de întunecată lumea…
Continue reading